Cât am stat închişi în casă, am trecut printr-o schimbare pe care am simţit-o mai târziu abia. Am învăţat să apreciez lucrurile mici, bucuriile mici ale vieţii, dar cel mai important, am început să apreciez viaţa. În primele luni, în care ne-am văzut cu prietenii şi familia doar în apeluri video, s-au produs schimbări care au întărit unele prietenii, dar din păcate au şi slăbit altele. Cred că acum am văzut natura omului mai bine şi sunt mult mai recunoscătoare pentru oamenii dragi din viaţa mea.
Deşi am pierdut în primă fază multe spectacole care erau programate şi a urmat o perioadă de 10-11 luni de linişte pe partea teatrală (pentru mine), nu am disperat. Nu ştiu de ce, abia prin august-septembrie am început să am dorul ăla dureros de teatru. Poate pentru că exista o criză mult mai mare în lume, poate pentru că ştiam că efectiv nu am ce să fac în privinţa asta.
În toată perioada asta în care îmi era frică să îmi vizitez părinţii, să nu le fac vreo bucurie, în care am aşteptat efectiv, cu neputinţă, am revenit la activităţi pentru care nu îmi mai făceam timp în ultima vreme. Am citit, am pictat, am ascultat muzică şi am văzut filme de tot felul. M-am plimbat. Mult.
Pentru unele căsnicii, parteneriate, relaţii, perioada asta a fost decisivă, dar nu în sensul bun. Pentru noi a fost constructivă. Am crescut, ne-am descoperit şi apreciat infinit mai mult decât am fi făcut-o poate în alte vremuri. Am făcut cunoştinţă şi cu virusul, l-am învins. Ne-am simţit norocoşi că am făcut o formă uşoară-medie. Nu am avut nevoie de spitalizare. Încă mai sunt câteva urme mici, chiar şi după 4 luni, dar suntem sănătoşi şi asta e cel mai important.
Trebuie să menţionez că încă dinaintea pandemiei eu aveam şi un side-job, traduceri pentru o agenţie care face voice-over pentru filme, seriale, desene animate. Cred că a ajutat şi asta, că am avut totuşi activitate în perioada asta, chiar dacă nu în domeniul teatral. Am colegi (din sectorul independent) care au trebuit să facă schimbări majore ca să rămână în Bucureşti. Din păcate unii au trebuit să plece, să facă altceva.
În mediul online am avut foarte puţină activitate, undeva în primăvară-vară. Dar tot anul m-am bucurat de spectacole ale colegilor mei, pe care nu apucasem să le văd şi le-am vizionat acum în regim online.
2020 s-a încheiat plin de speranţă, cu vestea Liei Bugnar că am putea juca în ianuarie 2021 Peretele în regim live, online. Aşa a şi fost, a fost un succes şi iată, un an nou, început minunat şi la fel de plin de speranţă. Nu cred că 2021 va fi cu totul diferit, doar pentru că nu mai e 2020, dar cred în renaştere. Şi mai cred că dacă suficient de mulţi oameni cred în asta, ea e chiar posibilă. Poate nu imediat, dar asta e cheia: credinţă, răbdare şi perseverenţă.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)