23.02.2021
O poveste despre realitate, bucurii şi tristeţi pe care ne-o spune cel mai bun (sau nu chiar) prieten al nostru, creierul, nimic altceva. Şi, ca orice naraţiune personală, poate primi adăugiri, reinterpretări, putem dirija atenţia, lăsa părţi din ea să nu ne atingă. Mai jos ce a rămas cu mine din întâmplările anului (şi nicio recomandare culturală).

Îmi propusesem să fie un an despre mine şi într-un fel a fost, plin de limite puse, am vorbit despre termenii şi condiţiile mele :), adevăruri mai puţin uşor de dus, deci discuţii, certuri, renunţări, împăcări, o grămadă de unghiuri de realitate. Un an băltind de anxietăţi (frumos în pandemie), totuşi pentru mine, care eram de ceva timp scoasă din confort şi îmi puneam destule întrebări şi creşteam nesiguranţe, nu aşa de greu (dar tot a însemnat că m-am uitat la foarte multe filme proaste pe Netflix).

Anul în care am petrecut cel mai mult timp cu nepoţii de când s-au născut, o mare bucurie (deşi obositoare). S-au străduit să nu mă lase să mă uit la teatru online (în perioada în care am făcut asta intensiv). Am trecut prin dragoste mare, până la "să nu mai vii niciodată la noi" şi "noi nu te mai iubim" (când îi certam), culminând cu "- bună, băieţi!", "- bună, păpuşă!" Şi am rămas cu imaginea perfectă pentru mine a copilăriei (seriozitatea jocului).


Am realizat din nou, în prima carantină, câtă nevoie de linişte am. După perioada de început a pandemiei (cu numărat de bolnavi / morţi zilnic şi cu clor pe preşul de la intrare, etc), deodată s-a făcut foarte mare linişte în jurul meu (vocile din cap nu tac niciodată, dar măcar îmi sunt familiare).

Am aflat că sunt oameni în cercurile mele de cunoscuţi care nu cred în dinozauri sau homosexualitate (ca determinare).
Am scăpat de multe lucruri din casă, mi-am luat plante (am simţit nevoia să am verde şi viaţă aproape), am stat mai mult că oricând acasă, până aproape de a-mi urî vecinii.
Am aruncat corespondenţa veche, de pe vremea când încă îmi înţelegeam scrisul de mână şi mai credeam în adevăr, bine şi frumos (prostii, asta nu s-a schimbat).

Am ţinut foarte mult să îmbrăţişez oameni (ce ironie!) şi să am contact fizic cu apropiaţii, în ciuda fricii.
Am cumpărat foarte multe cărţi (desigur, majoritatea încă necitite), multe de copii (absolut reuşite).
M-am plimbat cel mai puţin din ultimii ani, cel mai dor acum mi-e de Italia (ajungeam cel puţin o dată pe an) şi de bilete ieftine de avion.
Mi-am reamintit cât de nemiloasă pot fi, când mă simt rănită. Un spectacol în sine, precizie şi eficienţă.
Am vorbit mai mult cu corpul meu (da, sunt dusă) şi i-am mulţumit că încă mă suportă.

Am fost şi sunt recunoscătoare că am primit multe "semne de pace", tangibile sau nu.
M-am simţit de câteva ori îndrăgostită (ceea ce, pentru cineva care practică cu succes disocierea, e mare lucru să recunoască). Tot aici, m-am felicitat că am lăsat de-a lungul timpului nişte oameni în urmă (mă rog, bărbaţi).
Mi-am dat seama că sunt foarte împăcată cu deciziile mele de viaţă, în mare (mai puţin cu mâncatul de seminţe şi dulciuri).
Râd în continuare pe interior la semnele pe care le primesc de la noi cunoştinţe, îmi zic că sunt veselă şi optimistă (e simplu, ştiu că prea puţine lucruri în viaţă sunt grave, încrâncenările ţin mai mult de fragilităţile noastre).

M-am bucurat mai mult de viaţă, ca fenomen. Am integrat, în sfârşit, ideea de schimbare ca fiind singura constantă (nevoia mea de control a trebuit să se manifeste, totuşi, şi de-aici frecvenţa crescută a spălării veselei, de ex). Şi am avut tupeul, cu această idee în cap, să-mi fac nişte planuri pentru anul în curs.
Am din ce în ce mai multe contacte minore pe whatsapp, cu care fac uneori şi teme la diverse materii, copiii prietenilor, din ce în ce mai deranjanţi la întrevederi (lupta pe atenţie).
M-a deranjat parcă mai tare cât de prost se scrie şi vorbeşte româneşte.
Am realizat că, în anii ăştia din urmă în care am fost mai vulnerabilă în faţa oamenilor, am fost şi cel mai rănită, doar că loviturile nu m-au mai doborât (partea mea de maturizare).

Am aflat că LiterNet a împlinit o vârstă rotundă (cercuri, cercuri) şi m-am bucurat încă o dată de întâlnire. Cu Răzvan şi dedicarea lui murakamiană (o bucurie egoistă pentru un efort pe care eu nu aş alege să-l fac), cronicile lui Brezeanu (pe care le citesc întotdeauna când e vorba de vreun spectacol, în special ca să nu fiu de acord:), mă rog, ca să văd ce mi-a scăpat), cu vocea mea preferată, meşteşugită a Ioanei Bâldea Constantinescu (diferită în realitate de cea din capul meu) pe care o iubesc de la distanţă.

M-am întâlnit din nou cu narcisismul, spectacol grandios ca de fiecare dată (frumos până ajunge să te lovească).
Am privit şi privesc cu atenţie şi îngrijorare (parcă aşa era) la noua realitate, uşor distopică, care nu cred că va dispărea prea curând, în ciuda entuziasmărilor recente.
Am început un job nou, direct online şi în altă limbă (am început să visez în engleză odată cu asta şi să simt satisfacţii nebănuite când apăs "leave meeting"). Sunt în continuare foarte bună la a pune oamenii la treabă, împotriva voinţei lor :).
Mi-am atins scopul declarat (alături de un prieten) de a nu face covid (cel puţin simptomatic sau testat).
Cred în continuare că e foarte important să îmbrăţişăm ridicolul.


Pentru anul în curs, singura dorinţă pe care am gândit-o a fost că îmi doresc mai mult de la mine, pentru că pot şi vreau. Rezonabil.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus