23.02.2021
Împlineam un an. Îl planificam pe următorul. Gândeam strategii de promovare, bugete, achiziţii, salarii, noi programe educaţionale, noi concepte pentru taberele urbane din vacanţa de vară. Apoi, totul s-a schimbat. Totul. Repede. Neplanificat. Nebugetat. Necugetat.

Ne pregătisem mult timp pentru start-up-ul nostru, un proiect educaţional în centrul unui complex de afaceri. Un mic business de familie care propune comunităţilor de părinţi interesaţi abordări proaspete în programele educaţionale: înlocuirea învăţării prin predare cu învăţarea experienţială, prin descoperire, lucru în echipă şi proiecte interdisciplinare. Încercăm să creăm atitudini pozitive, să zgândărim emoţii, să provocăm tinerele personalităţi, să stimulăm porniri creatoare, aducând laolaltă gândire critică, lectură activă, improvizaţie prin mişcare, muzică, board-game-uri de strategie, instrumente de design thinking.

Mai întâi au fost închise şcolile, apoi, curând, centrele educaţionale private. La sfârşitul lui martie am decis să renunţăm la spaţiu. Devenise inutil şi mult prea costisitor. Cuburile. Aşa le spuneam. Două camere mari, transparente, cu pereţi de sticlă. Un spaţiu generos, deschis, luminos, cald. Pentru spaţiul acela proiectasem totul: împrumutase anvergura gândurilor noastre, îl umplusem cu visurile şi vocile copiilor. În aprilie am început să ne mutăm. Golind acel spaţiu, desprinzându-ne încet-încet de acel loc, am înţeles cât de dependenţi devenisem de el.

Spaţiu vital

Tim Marshall, jurnalistul britanic specialist în relaţii internaţionale, foloseşte formula "adâncime strategică" pentru a explica nevoia marilor puteri de spaţiu vital: un spaţiu care să poată asigura supravieţuirea şi dezvoltarea unei naţiuni. Geografia, spune Marshall, influenţează istoria şi politica internaţională a statelor mai mult decât ne imaginăm. Securitatea militară, căile de transport pentru mărfuri, sursele de energie, solul fertil, munţii, fluviile şi plajele sunt tot atâtea motive care ne fac dependenţi de spaţiu. Ţări şi indivizi, avem nevoie de spaţiu.

Într-o sâmbătă, pe 16 mai, am adus acasă ultimele lucruri de la birou. Am cărat totul cu cele două Opel-uri ale noastre burduşite şi o camionetă Iveco, din acelea deschise, încărcată până la dezechilibru cu mobilierul pe care nu ne-am îndurat să-l abandonăm. 200 de lei, o masă de conferinţe ovală, bej, şi un dulap masiv cu trei compartimente: atât am plătit şoferului pentru drumul acasă, 25 de kilometri de la centrul de afaceri în care funcţionam, în satul de la marginea oraşului, în care locuim. Blocând traficul, pentru că şoferul nu îndrăznea să meargă decât cu viteza a doua, oprindu-ne să culegem de pe drum rămăşiţele unui fotoliu ce se răsturnase din camionetă într-o curbă, am parcurs, în câteva ore, drumul de întoarcere acasă, ca într-un convoi de înmormântare. Nu ştiam nimic. Decât că ne părăsisem spaţiul.

Ocupăm spaţii, spune geopolitologul Tim Marshall, şi luptăm pentru valoarea lor strategică: râuri şi câmpii fertile, lanţuri de munţi, plaje şi delte, resurse. Plecând, golind acele camere, pentru noi spaţiul s-a dizolvat, s-a dezarticulat, ca un cub Rubik cu mecanismul de pivoţi distrus. Împachetat, ambalat în cutii de carton, spaţiul a devenit amorf, volumul lui s-a topit, ca o lumânare.

În câteva ore doar, spaţiul s-a redus la suma lucrurilor adunate în el vreme de un an: birouri, scaune, mese, dulapuri cu rafturi, bibliorafturi, cărţi, dosare, mape de plastic şi de carton, ghivece de tablă vopsite pastelat cu motive vegetale pe fundal bej, utilizate ca suport de creioane, carioci şi markere evidenţiatoare, agende şi caiete de mate, de română, veline sau din acelea cu liniatură punctată, pe care le foloseam pentru proiectele creative şi le ofeream fiecărui elev la înscrierea în programele noastre, caietele acelea broşate sau cusute, moderne sau în stil vintage, cu pagini uşor îngălbenite, cu foile lor pe care mi le-am închipuit întotdeauna ca pe nişte aripi de păsări zburând în stoluri, agitate, schimbându-şi brusc direcţia la un semn imposibil de descifrat, cu foile lor încărcate de date şi notiţe, şi idei, şi planuri, programe, orare, bugete, memo-uri şi minute, cu viaţa lor închisă în planificări, indicatori de performanţă, evaluări, raportări.

Apoi fotoliile de la Ikea, elastice şi uşoare, ca nişte cupe, în aşteptarea orelor de discuţii cu părinţii, apoi birourile de sticlă cu structuri metalice, ca nişte schelete negre subţiri îngenuncheate, apoi flipchart-ul, ca un lac îngheţat, sticlos, tăcut, umplut şi golit cu idei şi planuri şi liste, apoi veiozele înalte, alb-ivorii, ca nişte egrete pândindu-şi atente prada, apoi miriadele de mici obiecte de plastic şi metal, rigle transparente şi truse de geometrie, creioane de grafit şi cerate, cuburile de notiţe autoadezive multicolore, cutiile frumoase de board-game-uri, apoi cărţile, albumele, atlasele, revistele de benzi desenate, manualele, culegerile, dicţionarele, dosarele, mapele cu fişe, fişierele Word, pdf, jpg, png create şi salvate pe hard-disk-uri şi pe stick-uri, şi, conservate în ele, obiectivele, termenele limită, indicatorii, metricile, metodologiile, ghidurile concepute, predate, raportate...

Timp vital

În câteva zile, toate lucrurile acestea ce umpluseră un spaţiu şi îi dăduseră sens au fost depozitate în podul casei. În câteva săptămâni, locul lor a fost luat de laptop-uri, trepied, cameră web, tabletă grafică, router wireless, abonamente de Internet mobil, "instant, la priză, fără găuri şi cabluri în plus", platforme de eLearning, tutoriale online despre orice, Skype şi alte vieţuitoare digitale. Masa extensibilă din living, transformată într-un mic studio improvizat pentru cursuri online. Dormitorul, devenit "dormirou", adică, jumătate birou-jumătate dormitor.

Şi am mers mai departe. Câţiva clienţi ne-au părăsit. Dar am câştigat mult mai mulţi. De aiurea, de la sute de kilometri. I-am pierdut pe cei care credeau prea mult în spaţiu. I-am câştigat pe cei care cred în prezent. Şi în viitor. Pe cei care trăiesc în timp.

Brutal, fără replică, 2020 m-a învăţat că, la scara măruntei mele vieţi, strategia nu se mai măsoară în spaţiu vital, ci în timp. În câteva săptămâni, am descoperit în viaţa mea o resursă infinit mai preţioasă: timpul. Timp vital.

Reconfigurată, transplantată în mediul digital, viaţa start-up-ului nostru a căpătat chipul unei vietăţi abstracte, ca din Matrix, a împrumutat consistenţa imaterială a lui Jane, entitatea inteligentă din seria Jocul lui Ender, ce se hrăneşte cu programe software, input-uri primite de la miliarde de senzori şi fişiere absorbite din reţeaua de ansibluri prin care omenirea îşi transmite informaţii instantaneu la distanţe interstelare.

Nonspaţiali, eliberaţi de spaţiu, am devenit cronofagi, flămânzi de timp. Pentru că, acum, în spaţiul nemărginit şi fragil al lumii digitale, avem nevoie de timp. Pentru a readuce tinerilor încrederea în ei înşişi. Recuperând, în eterul ameţitor al Internetului, în solul evanescent al platformelor online, ingredientele ce fac posibilă învăţarea: echilibrul concentrării, eficienţa efortului organizat, beneficiul muncii cu sens, roadele răbdării şi ale stăruinţei.

Aşa a fost. 2020. Atât de repede... Neplanificat, nebugetat, necugetat. Ameninţător şi enigmatic. Ca un semn de exclamaţie, ca un arătător îngheţat într-un mesaj de avertizare, ca un martor mut al unor fărădelegi de neînchipuit. Ca prevestirile ursitoarelor, în care nu ştii dacă trebuie să crezi, dar care, cumva, fac deja parte din destinul tău, inevitabile. Însă, cumva, prevestitor al speranţei, recuperator al unei memorii pierdute. Ca un far pe ţărmul unei mări stâncoase.

Pentru că, în neliniştea necunoscutelor lui, în iureşul urgenţelor lui, în disperarea dramelor lui, ne forţează să redescoperim ceva ce uitasem că mai avem. Mai preţios ca metrul pătrat. Mai necesar ca spaţiul strategic al geopolitologilor. Mai subtil ca spaţiul dintre noi. Timpul. Răgazul de a ne redescoperi. Pe noi înşine şi pe cei dragi. De care eu m-am bucurat mai mult în 2020. Şi cărora le mulţumesc.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 28 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus