Burebista şi restul familiei

S-a întâmplat într-o primăvară târzie, când pe trotuarul celălalt înfloriseră castanii. Pe partea noastră nu erau castani, poate de aceea m-a grăbit să traversăm, în ciuda reperelor familiare care ne marcau fiecare plimbare. Chioşcul cu gogoşi pudrate, maşina care umplea gogâlţ cu gogâlţ cornetele cu îngheţată şi blocul colegului ei de grădiniţă în faţa căruia făcusem astă-iarnă o pisică de zăpadă. Am traversat mână în mână, ea o ducea grijulie pe Marie, o pisică devenită gri, căci o scăpase de nenumărate în bălţile rămase după ploile de primăvară şi jucăria se stricase oricât încercasem să o curăţ cu o periuţă de unghii. Mă păzise bine să nu o închid în maşina de spălat unde Marie ar fi putut să ameţească şi să moară. Acum o purta înfofolită într-o eşarfă albă cu margini tivite cu roz, la fel ca florile castanilor sălbatici.

A mers cu capul lăsat pe spate printre castanii exuberanţi şi când i-am propus să ne oprim pe o bancă, s-a aşezat preţ de câteva secunde, cu Marie-cea-gri în poală:
- Vorbesc în vânt? m-a întrebat cu toată seriozitatea celor trei ani ai ei.
- Nu, nu, am asigurat-o, nu vorbeşti în vânt, eu te ascult întotdeauna.
- Ba da, vorbesc în vânt. Acum bate vântul şi eu vorbesc în vânt. Dacă stăm la soare şi vorbesc, înseamnă că vorbesc în soare. Vorbesc în lună şi vorbesc în noapte.

Apoi s-a ridicat de pe bancă, a scăpat-o încă o dată pe Marie-cea-gri pe jos, şi s-a dus glonţ la un copăcel sfrijit. Îi atrăsese atenţia, era gol, cu crenguţe sterpe, o pată neagră a suferinţei vegetale peste care privirea mea de adult trecuse nepăsătoare.
- Ce are copacul? De ce este aşa?
- E bolnav. Uite, are nişte bubiţe pe scoarţă. Am râcâit un zgrunţur alb şi i l-am arătat. Se numesc ciuperci şi l-au îmbolnăvit.

A făcut ochii mari şi câteva lacrimi i-au curs pe obraz. S-a apropiat, l-a mângâiat delicat pe scoarţa buboasă şi a strigat în sus, către crengile goale:
- Eşti bolnav, auzi? Du-te la doctorul de copaci să te facă bine.

Nu a plecat până nu a împodobit copăcelul cu frunze şi flori luate de la castanii din jur, i-a turnat toată apa din sticla ei şi i-a repetat de câteva ori să se ducă la doctorul de copaci. De atunci l-am vizitat zilnic, mă punea să rămân pe bancă, iar ea se ducea singură să-şi vadă bolnavul, o fetiţă uitându-se îngrijorată la un copăcel trist. Nu am avut inimă să-i spun că nu mai poate fi salvat, îi vorbea şi îl stropea în fiecare zi, doar am pregătit-o pentru eventualitatea în care nu l-ar mai fi găsit acolo, spunându-i că va veni un doctor să-l ia şi să-l facă bine, dar ar putea deveni copacul nostru dacă îl înfiem.

I-a plăcut atât de mult ideea încât am adoptat şi alte fiinţe care i se păreau fie neajutorate, fie prea mici să se descurce într-o lume atât de mare, iar noi le ofeream căldura şi siguranţa unei familii. A devenit sora unei buburuze pe care a purtat-o cu infinite precauţii până la un pâlc de trandafiri şi a unei albine amorţite de răcoarea dimineţii. Cu snopul am adoptat toţi puii rândunelelor care aveau cuib la etajul patru, după ce unul mai firav a căzut şi ne-a luat mai bine de o oră să concepem o tehnică prin care să-l punem înapoi. Vreo trei pisoi urduroşi urmaţi de un câine care n-avea coadă şi dădea din fund când ne vedea au intrat în familie, le-am dat numele nostru.

Venise vara, fetiţa se blonzise de tot, şuviţe aurii îi pluteau rebele pe deasupra frunţii. Am început să ne lărgim lumea, să călătorim mai departe, am luat autobuzul, tramvaiul şi trenul din care am văzut câmpurile de floarea-soarelui. Am dus-o la ţară să mâncăm dude şi să ne plimbăm cu căruţa. Calul ne aştepta în mijlocul curţii, priponit lângă căruţă, cu hamurile nestrânse. Îi adusesem câteva bucăţele de zahăr pe care le-a apucat cu buzele-i negre din mâinile fetiţei. Atunci a venit doctorul veterinar să-i pună calului cip.
- Îl doare? a întrebat fetiţa uitându-se în sus la botul umed al animalului
- Are pielea tare şi nu simte. De acum e băiat mare şi îi trebuie carnet de condus căruţa, i-a zis doctorul. Cum se numeşte?
- Cine? am întrebat eu
- Calul. Ce nume are calul?
- Burebista.
- Cum adică "Burebista"?
- Aşa îi zicem. La numele acesta răspunde. Pardon, nechează.

M-a măsurat nedumerit, a răsfoit un pic scriptele lui veterinare, i-a aruncat o privire fetiţei care aştepta să i se elibereze calului actele şi să fie plimbată cu căruţa şi apoi m-a întrebat cu jumătate de gură:
- Nu am loc să scriu aici "Burebista". Pot să-l trec altfel? Gogu, Paul sau Valter?
- Nu vreau! l-a oprit fetiţa. Îl cheamă ca pe mine. Eu şi cu mama îl înfiem! şi a aruncat-o pe Marie-cea-gri pe spatele lui Burebista.