Umbre

- Sunteţi prima dată aici?

Se întoarce spre mine cu zâmbetul forţat cu care te întâmpină necunoscuţii şi-l pune între noi ca pe o poartă. O poţi deschide sau o poţi lăsa închisă, poţi trece dincolo sau poţi rămâne pe locul tău. Locul meu este acum pe holul unui spital, ultima dintr-un rând lung. Stau chiar lângă o fereastră, sprijinită de zid, lumina searbădă de februarie umple holul, din colţuri se desprind umbre care călătoresc printre oameni în fuioare lungi şi li se aşază pe chipuri şi pe umeri până îi îmbracă de tot. Ea este tânără, blondă, machiată strident, cu haine prea strâmte. Frumoasă. Eu sunt mult mai bătrână decât săptămâna trecută.

Aleg să deschid portiţa:
- Da, pentru prima dată. Dumneavoastră?
- Oho, eu am vechime. Să ştiţi că aveţi de aşteptat.

Mă priveşte cu un fel de curiozitate pe care abia o pot descifra, cum ai împinge un anemic la maraton, un inocent într-o arenă şi te întrebi dacă ştie ce îl aşteaptă şi cât va rezista, dar îşi mută repede atenţia spre copiii care s-au aşezat ciucure pe scări şi butonează telefoanele. Împinge bărbia în faţă şi arată exact spre copilul meu:
- Fetiţa cu geacă roşie este a dumneavoastră? E bolnavă rău?
- Nu ştiu, sper că nu. Din ce am înţeles până acum, cred că nu.

Mă bâlbâi şi mă încurajez singură.
- Şi o operaţi?
- Nu ştim încă. Probabil.
- E frumoasă, să fie sănătoasă! Să ştiţi că aţi nimerit pe mâini bune, dom' doctor este o somitate. Dar aveţi nevoie de multă răbdare.

Oftează şi îşi mută greutatea pe celălalt picior. Eu mă dezlipesc un pic de zid şi tac.
- Am şi eu o fetiţă cam de aceeaşi vârstă, dar a mea nici nu mai este pe picioare. A crescut şi a ajuns în cărucior. Are o scolioză urâtă, i-a împins toracele mult în dreapta şi nu mai poate să respire. De cinci luni tot vin pe aici.
- Cinci luni?! Adică din septembrie?
- Da, fac coada asta în fiecare lună. Data trecută am stat şase ore. Degeaba. Mă tot amână. Ba pleacă la Paris, ba nu are plăcuţele, ba are prea multe operaţii şi nu găseşte timp pentru noi.

Pe lângă coadă trece o targă cu un nou-născut. Trupul firav s-a pierdut sub o pătură care pare imensă. Mama merge alături, cu sânii plini şi burta încă netrasă, cu cearcănele adâncite până la obraji. Este totuşi alertă şi puternică, împreună cu micuţul adormit pe targă formează un cuplu care topeşte fragilitatea în forţă. Şoaptele tuturor conversaţiilor încetează câteva secunde, o tăcere care salută cu respect necăutat forţa acelei tinere.

Uşa cabinetului se deschide şi iese o femeia care împinge un cărucior. Adolescenta din cărucior plânge. Maică-sa îi întinde tăcută un şerveţel, fără să-i spună ceva care să o aline.

Îi număr pe cei din faţa mea. Socotesc în frământări, apoi în suferinţe, la sfârşit în ore. Probabil două sau trei ore. Venim de la o coadă la care am stat alte două ore, mă gândesc că în ritmul acesta voi avea şi eu nevoie de ortoped, simt cum oasele îmi intră unul în celălalt şi se stâlcesc.
- Şi nu aţi încercat să schimbaţi medicul? Cinci luni mi se pare prea mult pentru un copil care abia mai respiră.
- Cu cine? Nu există altul, v-am spus. E cel mai bun. L-a schimbat cineva, s-a dus la alt medic, la alt spital, dar medicul nou opera cu indicaţii prin telefon de la dom' profesor. Nu are timp, e şi directorul spitalului, are şi congrese în străinătate. Cele mai grave cazuri din ţară vin aici.

Tac, iarăşi nu mai ştiu ce să spun. Lângă mine vine şontâcăind un băieţel blond. Poartă ghetuţe ortopedice, la dreptul are o diferenţă semnificativă, de câţiva centimetri. Mama lui îl urmează şi se angajează într-o conversaţie cu blonda. Se cunosc, este vizibil că sunt din grupe sociale diferite, dar se ştiu de pe holurile acestea care se scaldă în umbre. Ascult şi povestea ei, băieţelul are nişte şuruburi de alungire, aşteaptă să vadă dacă i le scoate. Nu s-a putut în ianuarie, nici nu a operat în ianuarie, atât de ocupat a fost. Avansăm cât timp femeile vorbesc. Băieţelul se plimbă şchiopătat, câţiva copii mai mici stau lipiţi de părinţi, o fetiţă cu bucle aproape că a adormit pe o sacoşă în carouri negre şi albastre, iar ceilalţi mai mari sunt pe scări, se uită în gol sau în telefoane.

O asistentă iese nervoasă din secţie şi-i dă la o parte. "Nu ştiu la cine aţi venit, dar nu aveţi voie pe scări, vă rog să vă ridicaţi."

Părinţii nu protestează, copiii o ascultă, se risipesc pe lângă pereţi, se aşază direct pe jos, câţiva rămân în picioare. Singura banchetă de pe holul de la ortopedie are doar patru locuri şi este ocupată.

Blonda scormoneşte în geantă. Scoate o bancnotă mare şi o pune în alt compartiment.
- V-aţi pregătit? mă întreabă încet.

Încuviinţez printr-un gest uşor din cap, discuţia continuă în această direcţie, ea îmi face un scurt instructaj despre sumele de bani, eu o ascult şi, pentru că nu port geantă, îmi rearanjez discret prin buzunare.

Este rândul ei, încheagă o cruce din gesturi scurte şi intră. Stă doar câteva minute. Iese nervoasă şi mă caută cu privirea:
- M-a amânat iarăşi. Vin şi săptămâna viitoare. A şi ţipat la mine, că el şi colegii îşi pun viaţa în pericol la fiecare operaţie, operează sub radiaţii. Asta este! Mult succes, poate ne mai vedem pe aici.

O petrec cu privirea, păşeşte energic pe holul care s-a golit. M-aş scurge pe lângă pereţi, în jurul nostru s-a lăsat o linişte care miroase a antiseptic. Poate aşa miroase frica, mă întreb câte gradaţii are frica, dacă există vreo scală psihologică a fricilor. Care ar fi diferenţa dintre frica pentru propria persoană şi frica pentru copil, câte liniuţe s-ar pune între ele, care ar fi unitatea de măsură.

Mă pregătesc, îmi chem copilul, pipăi hârtiile din buzunar, le număr cu vârfurile degetelor. Sunt agitată, nu mă pricep la strecurat bani, îmi plănuiesc gesturile. Pândesc uşa din faţa mea, uşa dincolo de care norocul mi-a pus soluţii sau sentinţe, şi-mi iau copilul de mână. Are o palmă mică şi călduţă, pe care degetele mele încă mai ghicesc urmele perniţelor specifice copiilor mici. O strâng recunoscătoare şi fragilitatea ei îmi transferă forţă. Nu mai erau oameni pe hol, nu am lăsat pe nimeni în urmă, după noi s-au strecurat pe uşă toate umbrele, ne-au lins pe spate şi ni s-au împleticit pe picioare în fuioare lungi, ca nişte funii din ceaţă.