Iepuraşul de pandemie

Ne-am obişnuit cu viaţa la ţară de parcă am fi trăit aici dintotdeauna. Acomodarea nu a durat mult, la început copiilor le-a fost frică de întunericul care se lăsa peste curte şi opaciza ferestrele. La oraş noaptea nu era chiar atât de neagră, iar la ferestre ajungeau doar păsările. Aici se temeau că un om rău sau vreo creatură adusă de beznă ar putea să intre pe ferestrele joase dintr-un simplu salt.

În primele nopţi nici eu nu am dormit prea bine. Lângă casă erau duzi şi salcâmi înţesaţi de cuiburi de păsări, printre care şi o privighetoare, maestra unor solo-uri nocturne impresionante şi cât se poate de nepotrivite, pentru că începeau la ora la care eu aş fi vrut să dorm. Urechile mele, obişnuite cu zgomotele de fond ale oraşului, percepeau bizar cântările privighetoarei. Se grăbeau să trimită semnale de alertă creierului. Şi nu era doar privighetoarea, pasăre pe care am identificat-o după ce am înregistrat concertul cu telefonul şi am întrebat pe internet cine ar putea fi solista. Greierii ţârâiau prea tare, o cucuvea ţipa ascuţit, un cocoş pitic cucurigea dogit la patru dimineaţa. Când nu se auzea nimic, nici un foşnet, nici un murmur, liniştea era totală ca atunci când te scufunzi în mare şi apa îţi astupă urechile. Tot nu puteam să dorm. Se pare că şi la bine trebuie să te adaptezi, nu numai la rău.

Alegerea noastră s-a dovedit întru totul fericită când a început perioada de lockdown şi nu am fost nevoiţi să ne limităm la spaţiul claustrant al unui apartament. La început nici nu am ieşit din curte, ne era suficientă. Pe strada noastră, denumire pretenţioasă pentru o uliţă de pământ bătut, mărginită pe o parte de câmpuri cu semănături, patrula o maşină de poliţie. Poliţiştii îl găsiseră pe nea Ion în faţa casei, întâmplare pe care vecinul mi-a povestit-o amuzat:
- M-a luat poliţia zilele trecute! mi-a strigat el din poartă.
- Haideţi, nea Ion, nu se poate! Doar n-aţi plecat de acasă?!
- De acasă, nu. Dar din casă, da. Ieşisem şi eu la colţ, mă uitam în susul străzii.
- Care colţ?
- Aista, la noi pe stradă.
- Aha! Şi?
- Şi a oprit maşina de poliţie lângă mine. Ce faci aci, moşule? m-au întrebat. Iaca, şed, le-am răspuns eu, pentru că asta făceam. Stăteam. Ai hârtie? m-a întrebat celălalt poliţist. Iaca, n-am! am recunoscut, nu-mi trecuse prin minte să stric o declaraţie doar ca să ies până la poartă. Hai, du-te acasă! m-a trimis poliţistul. Iertători oameni, nu sunt nici ei atât de răi cum crede lumea.
- Şi dumneavoastră ce aţi făcut?
- Am deschis poarta şi am intrat în curte, ce era să fac?! Dar de atunci nu mai ies, uite cum stau şi vorbesc cu matale peste gard, din curtea mea. Ori am hârtie şi atunci deschid poarta, ori nu am şi nu mai pun piciorul pe stradă.

Nea Ion simţea nevoia să vadă oameni, dar nouă a început să ne lipsească mişcarea, mai ales copiilor, aşa că o dată pe săptămână completam declaraţiile cerute de lege şi ne plimbam pe câmpurile din faţa casei, încercând să nu fim în raza vizuală a patrulei de poliţie, dar nici să nu ne îndepărtăm mai mult decât ne era permis.

După Paşte, drumurile de ţară se acoperiseră cu praf subţire, viile erau presărate cu piersici înfloriţi, câmpul se înverzise cu grâu crescut cât palma şi apropierea noastră gălăgioasă, doi adulţi, doi copii şi doi căţei, tulbura ecosistemul rural. Dintre semănături zburau greoi fazanii şi iepuroii o zbugheau săltând caraghios pe picioarele lungi din spate. Bucuria mişcării fizice, normalitatea aparentă şi natura care ne copleşea nepăsătoare la drama prin care trecea umanitatea mă entuziasmau şi strigam la copii să le arăt animalele. De ceva vreme, am rămas singura încântată de natura sălbatică, vecină cu noi. Copilul mare a crescut şi doar se preface interesată, aruncându-mi câte o privire îngăduitoare. Copilul mic este mereu preocupat de altceva, nu reperează imediat ce îi arăt şi se uită năucit în toate părţile, timp în care animalul dispare. Soră-sa îi face în ciudă:
- Era un iepure uite-aşa de mare! şi-şi desface larg braţele, amplificând iepurele până spre dimensiunile unui hipopotam. Cu urechi uite atât de lungi! şi prinde între palme o suprafaţă considerabilă de aer, potrivită cu dimensiunile exacerbate ale iepurelui.
- Iar eu nu l-am văzut! Eu nu l-am văzut! repetă dezolat copilul mic.
- Da, nu l-ai văzut! Poate era iepuraşul de Paşte! toarnă soră-sa gaz pe foc.
- Nu era! N-are cum să fie! se apără copilul mic de vina de a fi ratat o ocazie atât de rară şi mă priveşte întrebător, cu ochi în care înoată lacrimi abia născute.
- Ba poate era! Te-ai gândit vreodată că e posibil să nu fie un singur iepuraş de Paşte? Cum să vină un amărât de iepure la atâţia copii? Ha? Sunt mai mulţi iepuri, iar la noi vine cel mai apropiat de casa noastră. Şi unul mare ca să poată căra cadourile. Adică fix ăla care a sărit din iarbă cât te uitai tu aiurea şi n-ai apucat să-l vezi!
- Nu l-am văzut! Eu nu l-am văzut, iar tu l-ai văzut! L-ai văzut pe iepuraşul de Paşte! ţipă copilul mic şi izbucneşte în lacrimi. Apoi se trânteşte pe marginea drumului, în praf, şi refuză să mai plece până nu se întoarce iepurele.

Căţeaua noastră vine în fugă şi se aşază înţelegătoare lângă el. Gâfâie de cât a alergat după iepuraşul de Paşte, se ridică şi îi dă târcoale copilului mic, îi sare în braţe şi-l linge pe mâini.
- Pleacă de aici! Proasto, nu mă mai linge! o împinge supărat copilul, dar lacrimile i se zvântă şi uită de iepure.

La distanţă se vede prima casă a satului şi o haită de câini se stârneşte la apropierea noastră. Civilizaţia umană se aude şi se vede, din praf au început să apară ambalaje de plastic, cutii strivite de suc şi sticle sparte de bere. Îmi impun să mă uit la pomii înfloriţi şi mă înarmez cu o piatră pentru haita care hămăie ameninţător. Căţeaua noastră aleargă curajoasă drept spre ei, fluturând din coadă, celălalt câine stă lipit de piciorul meu şi scheaună înfricoşat să îl iau în braţe.

În faţa casei a ieşit o femeie cu un băţ în mână. Ne-am apropiat suficient cât să vedem că haita agresivă este doar o adunătură inofensivă de căţei mărunţi si guralivi care s-au şi risipit speriaţi pe sub maşinile parcate lângă garduri. Femeia şi-a tras prudentă peste nas masca. Flutură inutil băţul spre căţeii pitulaţi:
- Marş, mă! Javrelor! Biluţă, treci acasă!

Biluţă iese spăşit, cu coada între picioare şi se strecoară în curte, iar femeia le strigă copiilor că nu au de ce să se teamă.

În timp ce căţeaua noastră se salută cu membrii fostei haite fioroase, noi ne oprim să vorbim cu femeia care locuieşte în ultima casă din sat. Stăm distanţaţi şi ne văităm înţelegători de lockdown. Şi ea tot pe câmp se plimbă, tot ca să se dezmorţească, dar îi este tare dor de copiii ei, care n-au mai vizitat-o de când cu pandemia. A făcut Paştele cu Biluţă. Să se termine odată cu nenorocirea asta care a venit de nicăieri peste noi, o mai dura până la vară şi sigur scăpăm.

Nu prea departe se porneşte o sirenă şi sunetul se amplifică. O maşină albă apare în capătul străzii.
- Aoleu, Poliţia! se impacientează femeia.
- Vine şi aici Poliţia?
- Vine, vine, chiar şi de două ori pe zi trece pe aici, întăreşte femeia şi ocoleşte curtea în grabă, ascunzându-se după ulucile de lemn, pe latura care dă spre câmp. Ne face semne să o urmăm şi ne ascundem toţi după gard, cu ochii pe maşina albă. În spatele nostru se întinde câmpul verde, punctat vesel de corcoduşi şi piersici înfloriţi. Îmi dau seama că încă mai strâng piatra în pumn, iar femeia ţine băţul în mână. Câinii mărunţi s-au împrietenit cu câinii noştri şi se joacă liberi pe uliţa prăfuită, hămăindu-se şi dând din codiţe. Maşina de Poliţie coteşte pe altă stradă. Răsuflăm uşuraţi. De lângă noi se aude vocea subţirică a copilului mic:
- Tanti, dumneavoastră l-aţi întâlnit pe iepuraşul de Paşte?

Priveşte în sus, întrebător, cu speranţa că noi deţinem toate răspunsurile.