De ce nu zboară merele

Are trei ani, un nimb de şuviţe rebele în jurul frunţii şi mustăţi de pisică desenate cu carioca. Stă lângă mine, cocoţată pe un scaun, şi priveşte cum curăţ dovleacul pentru plăcintă. Stă aşa cum ar sta orice copil în corpul căruia explodează fluxuri de energie: bâţâie scaunul de sub ea, leagănă din picioare, stă pe jumătate de şezut astfel încât se mai întâmplă să alunece sub masă. Stă ca un copil, e o diferenţă între cum stă un copil pe scaun şi cum stă un adult.

Nici nu priveşte pur şi simplu. Observă, vorbeşte şi se mişcă. Vorbeşte ca un copil care nu are încă obiceiul plictisitor al adulţilor de a face pauze. Turuie, pune întrebări şi îmi retează răspunsurile, se întreabă şi îşi răspunde cu voce tare, inventează cuvinte şi norme gramaticale. Abordează cuvintele de parcă ar dresa lei în arenă şi domesticeşte întreaga lume din jurul ei. Deschid frigiderul şi dau de un balon portocaliu care se prăvăleşte dintre două borcane cu dulceaţă de piersici. Câteva minute îmi povesteşte despre pisoile de la scara vecină, apoi se întrerupe neaşteptat şi schimbă brusc subiectul.
De ce are dovleacul coajă?
Pentru că e fruct? Numai fructele au coajă?
A, ba nu, şi legumele au coajă.
Ce coajă murdară! De la ce s-a murdărit?
Cum creşte dovleacul? Pe pământ? Că e murdar de pământ.
Aaa, pe vrej! Si cum îi zice la vrej? Dar de ce îi zice doar vrej şi nu dovlej?
Şi de ce dovleacul este rotund? Toţi dovlecii sunt rotunzi? Nu cresc nicăieri dovleci pătraţi?
E rotund ca o minge. Mingile nu cresc deloc pe vreji. Şi mingea de ce este rotundă?

O ridic de sub masă, o consolez puţin şi mă gândesc oare câţi copii, înainte ca Newton să stea sub măr şi să se întrebe ce forţă misterioasă atrage fructele şi le face să cadă pe pământ, n-or fi pus această întrebare, una genială într-un şir haios de întrebări turuite şi aiurite: De ce cad merele numai in jos? De ce nu se duc merele şi în sus, să cadă spre cer ca un stol de păsări coapte?

Dacă vreun părinte ar fi fost mai atent şi mai puţin ocupat să cureţe dovleacul lui nepătrat sau nu ar fi zorit să-şi termine orice altă treabă măruntă, copilul ar fi luat locul lui Newton şi gravitaţia ar fi fost descoperită mai devreme.

Undeva, în burta timpului, un copil trebuie să fi inventat roata când punea întrebări, îşi răspundea şi se juca.