La manzanilla de la muerte

O şosea spartă de gropi, un drum care se topea în pământul uscat al luncii, mă aducea săptămânal în satul depopulat. La capătul drumului, case mici, înşirate una după alta, multe părăsite, câteva locuite de bătrâni care aşteptau la porţi, cu privirea în zare. De cum venea toamna îmi era din ce în ce mai greu, totul îmbătrânea accelerat sau încremenea într-un timp nedefinit.
- Măsline! Măsline sunt, culese cu mâna mea, le-am pus în saramură. Am făcut cinci borcane cu măsline şi unul este pentru tine. I-am pus şi soră-tii. Mai pun, sunt naturale, nu ca alea din magazin, pline de chimicale.
- Stai aşa, m-ai luat prea repede şi nu înţeleg nimic. De unde ai cules măslinele?
- Din pom, măslinele cresc în pom, în măslin. Am umplut o sacoşă plină, n-aveam ce să fac cu ele, aşa că le-am murat.
- Şi măslinul ăsta, din care ai cules o sacoşă întreagă, unde creşte mai exact?
- Colo peste gard, în curtea lui Fuse. Mergi acum cu mine şi ţi-l arăt, e plin de măsline.
- Mi-ai spus, ai umplut o sacoşă.
- Eh, poate nu chiar o sacoşă, o pungă mare. Am mâncat ce am mâncat din ele, aşa crude, dar n-am putut să le mănânc pe toate.
- Cred şi eu! am pufnit neîncrezătoare. Măslinele crude sunt amare ca fierea, aşa am auzit.
- Astea nu sunt amare. Sunt chiar dulci şi au gust de măr verde.

Abia coborâsem din maşină şi intrasem în plin teatru absurd, o piesă în care jucam eu, tata şi un borcan de trei litri pus pe mijlocul mesei. În borcan, pluteau într-o zeamă tulbure fructe ovale, maronii sau învârstate cu verde. Îl priveam cu scepticism şi stăteam prudentă, la distanţă, de borcanul cu eticheta jupuită pe care se mai citea "Castravaţi cornichon în oţet".

Cu această nedumerire am plecat împreună să-mi arate măslinul. Se pare că se ridicase din vară deasupra gardului, în spatele grajdului. Tata se urcase pe grajd să bată în cuie o tablă pe care o smulsese furtuna şi atunci dăduse cu ochii de el. Era un pomişor - insista să-l numească măslin - plin ochi cu fructe verzi - cărora continua să le spună măsline. În timp ce lega rod abundent, creştea ca un făt-frumos pomicol, într-o zi cât creşte un corcoduş de-al nostru într-un an. Apoi, spre toamnă, fructele verzi se pătaseră roşiatic, prinseseră luciu de mahon şi începuseră să cadă. Îl ascultam cum povestea entuziasmat despre măslinul lui şi mă abţineam să îi trântesc sec că măslinii nu cresc la noi, nu le place în România.
- Şi când ai mâncat tu măslinele alea?
- Ieri. Nu-ţi spusei?
- Şi te simţi bine?

S-a întors revoltat spre mine.
- Adică mă suspectezi că sunt nebun?
- Nu, nu. Te doare sau te-a durut burta? Ai vomitat? Ţi-a fost greaţă?
- Nu. De la ce să mă supere stomacul?
- Uite-aşa, pentru că mănânci nişte fructe necunoscute dintr-un pom care nici măcar nu-i al nostru.
- Nu sunt fructe necunoscute. Sunt măsline. Şi Mircea mi-a zis mie să mai am grijă de curtea lui, oricum dă pe aici o dată pe an. Când vine şi dacă mai prinde, îi dau şi lui un borcan cu măsline, să zică mersi, altfel toate cad pe jos şi se risipesc.

Ocolisem grajdul, trecusem din grădina noastră în grădina vecină, cea în care crescuse peste vară măslinul miraculos. Mircea moştenise casa de la părinţii lui, care o cumpăraseră imediat după Revoluţie. Înainte locuiseră aici doi bătrâni, într-o casă de paiantă cu etaj, cu balcon din lemn împodobit cu înflorituri. Pe vremea aceea, credeam că o vrăjitoare vine noaptea în zbor şi doarme în camerele de la etaj, unde bătrânii nu mai puteau să urce. O şi visasem de câteva ori sau poate o văzusem aievea, aşa cum orice copil vede ce îl înfricoşează. Mai târziu aflasem povestea casei, construită de primarul interbelic al satului care-şi luase soţie de-a doua, o tânără care s-a culcat cu toţi nemţii încartiruiţi în sat. Dispăruse şi ea când plecaseră nemţii, unii spuneau că s-a dus cu ei, alţii că o sugrumase fiul primarului, supărat că-i făcuse de râs în tot satul. Părinţii lui Mircea demolaseră casa cu vrăjitoare şi construiseră alta în care n-au mai apucat să locuiască.

Călcam cu atenţie prin iarba înaltă, ascultându-l pe tata cum vorbeşte despre Mircea căruia nu-i pasă de munca părinţilor şi nici măcar nu pune în vânzare casa, o lasă să se surpe încet de la un an la altul. După ce am trecut de un rând de meri dezgoliţi de fructele care putrezeau pe jos, m-am oprit să scutur toate frunzele şi seminţele care se lipiseră de hainele mele. Aerul era încins ca într-o zi de vară, mirosea a struguri stafidiţi şi a insecte strivite sub tălpi. Tata se oprise ceva mai în faţă şi l-am ajuns repede din urmă. Stătea sub un pom tânăr, mânca din fructele lui necunoscute şi scuipa sâmburii. Pe jos, covor de fructe cu coaja uşor zbârcită. Mi-a făcut semn cu capul spre fructiferul de lângă noi, de parcă ar fi fost vreun om pe care am uitat să-l salut.
- Zi şi tu, dacă ăsta nu e măslin, ce ar putea să fie?! Îţi spun eu că e măslin.

Afişa o pricepere complet nelalocul ei pentru cineva care rareori plecase mai departe de Bucureşti şi sigur nu fusese vreodată într-o livadă de măslini. Totul în jur îmi era familiar încă dinainte de a mă naşte, strămoşii copilăriseră prin grădinile acestea, ştiam paşii fiecărui anotimp, când se lasă graurii peste vii, sunetul cu care se desfrunzesc nucii, cum miroase aerul înainte să ningă. Doar pomul din faţa mea mă descumpănea, cu crenguţele lui înţesate de fructe, aplecate de ciorchinii luxurianţi.
- Nu e măslin, m-am repezit la el. Măslinele sunt mai mici. Şi măslinii nu cresc aici, ţi-am mai spus, mor peste iarnă, îngheaţă. Nu mai mânca, te rog frumos, poate sunt otrăvitoare.

A desfăcut pumnii şi a lăsat fructele să cadă pe jos ca un copil prins că face ceva nepermis, apoi şi-a ascuns mâinile în buzunare. M-am gândit că îl iau prea tare şi aş fi vrut să găsesc câteva cuvinte mai blânde, dar m-am trezit că îi povestesc despre copacul morţii. La manzanilla de la muerte face fructe dulci, seamănă cu merele, dar nu sunt mere, i-am spus. Tot copacul este cumplit de toxic, scoarţa, lemnul, frunzele, indigenii otrăveau apa triburilor duşmane cu frunzele copacului morţii. Nu poate fi atins, irită imediat pielea, iar merele lui parfumate sunt oribile, oamenii se sufocă dacă muşcă din ele, d-aia le şi spune "micuţele mere ale morţii." Toată tirada mea botanică despre un copac care creşte peste mări şi ţări mi s-a părut potrivită cu grădina familiară, la graniţa căreia apăruse acest copăcel straniu. Mă privea cu neîncredere şi dădea din cap neconvins, cum asculţi pe cineva care minte şi aştepţi politicos să termine.

Am examinat unul dintre fructele căzute pe jos şi m-am străduit să par competentă. I-am sfâşiat pulpa cu unghia până am ajuns la sâmburele tare, lunguieţ ca al unei măsline. L-am mirosit cât timp striveam cu vârful pantofului câteva fructe căzute pe pământ.

Ne-am întors pe acelaşi drum, prin iarba arsă, prin merele putrezite. M-am spălat bine pe mâini, l-am pus şi pe el să se spele şi să promită că nu mai culege fructele necunoscute până nu aflu cum se numesc şi dacă sunt comestibile. Borcanul pregătit pentru mine a rămas pe masă, ca un reproş, iar în maşină mi-a fost ciudă că nu m-am gândit să-l iau, să le fi luat pe toate şi să le fi aruncat în oraş, la gunoi.

Nu erau măsline, ce mama naibii, mi-am zis şi am oprit maşina într-un loc de unde satul nu se mai vedea. Am coborât în plin câmp să respir, dar aerul m-a învelit ca o pătură sub care te sufoci.