Povestitorul

S-a făcut un an de când n-am mai pus piciorul în vreun mijloc de transport în comun. Aici, la marginea ţării, unde Dunărea face un mic unghi pe hartă, ca o agrafă de păr care strânge oraşul, singurul mijloc de transport este autobuzul. Luam zilnic autobuzul care face legătura dintre satul vecin şi oraş. Până la declanşarea pandemiei, ducea la oraş copii de şcoală, mămăiţe care mergeau la piaţă cu verdeţuri legate în mănunchiuri, navetişti şi oameni prinşi în treburile lor mărunte. Îmi plăcea să mă aşez la mijloc, ca un spectator care îşi caută cel mai bun loc din sală, şi să ascult ce se vorbea în jurul meu. Nu era o lipsă de discreţie, oamenii de la ţară sunt crescuţi în spaţii largi, nu şoptesc, nu scad vocea, ei vorbesc tare şi clar. Iar eu sunt un bun ascultător, îmi place mai mult să ascult decât să vorbesc, cred că fiecare om are ceva interesant de spus dacă îi dai timp, nu-l grăbeşti, nu vrei să te impui şi îi dedici câteva minute. Dintre conversaţiile banale sau colorate pe marginea unor vieţi simple, se distingeau doi sau trei povestitori foarte buni, care monopolizau orice discuţie şi vorbeau astfel încât să poată fi auziţi de toată lumea. De la unul dintre ei am aflat povestea unui om de ispravă, nea Titică din Fârteşti, cu casa în deal, cu un dud mare la poartă.

Om bun şi muncitor, a tras din greu şi a crescut cu munca lui două fiice, pe care le-a dat pe la casele lor. Dar viaţa l-a lovit cu sete, fetele lui au murit, iar el a rămas să trăiască în casă cu unul dintre gineri. Bătrân şi neputincios cum ajunsese, nea Titică tot mai muncea. Nu se lăsa, bătrâneţea îl ologise, dar avea o căzmăluţă soldăţească pe care o lua cu el şi se târa sub câte un pom. Acolo se punea pe săpat şi săpa, săpa până făcea o groapă în care să intre până la brâu. Săpa doar când ginerele pleca de acasă, săpa pe ascuns, în grabă, cu ochii pe poartă, cu frica să nu fie prins.

Nea Titică îşi căuta sticlele de băutură îngropate cu ani în urmă, când era în putere şi stăpân peste ograda lui. Nu mai ştia unde sunt, nici măcar dacă mai sunt, poate le băuse demult, poate copacii sub care le îngropase nu mai existau, până la urmă un pom fructifer n-ar trebui să trăiască mai mult decât omul care l-a plantat. Câte primăveri îngheţate să înflorească? Câte sticle cu vin şi ţuică poate să găzduiască subteran, învelite în rădăcinile păroase?

Nea Titică nu mai ştia unde şi-a ascuns sticlele, ştia doar că ginerele nu-l lasă să ajungă la ele. De aceea, de fiecare dată când prindea ocazia, de fiecare dată când auzea poarta închizându-se, se repezea la căzmăluţa pe care o ţinea sub pat şi, ţinându-se pe pumni, se târa în grădină, îşi alegea un copac şi începea să sape la rădăcină. Săpa repede şi cu pricepere, iar când groapa se adâncea destul, îşi dădea drumul în groapă şi începea să o lărgească. Nu-i plăcea să o facă prea adâncă, săpa cu grijă, pipăia grijuliu în jur, să nu spargă preţioasele sticle. Într-o zi, ginerele îi spusese că se duce în oraş, la piaţă, să vândă ouă. Nea Titică nu se gândise că e Săptămâna Patimilor şi ouăle se vor vinde foarte repede. Săpase o groapă mai adâncă de un metru şi mai largă, un semicerc lângă cel mai bătrân prun din curte.

A auzit poarta prea târziu şi nu a mai avut timp să astupe groapa, nu a mai avut timp nici măcar să iasă din groapă, acolo l-a găsit ginerele. S-a aplecat deasupra gropii şi i-a cerut căzmăluţa. I-a luat-o şi a plecat, dar s-a întors în scurt timp cu un păhăruţ cu ţuică. Ia, tată, şi bea, i-a zis, întinzându-i paharul deasupra gropii. Nea Titică ajungea doar cu privirea, iar în spatele păhăruţului vedea chipul duşmănos al ginerelui, printre ramurile înflorite ale prunului. A încercat să iasă, dar săpase prea adânc şi nici pământul moale nu l-a susţinut, s-a ales cu doi-trei pumni de noroi pe care i-a aruncat înciudat lângă el.

Ginerele a coborât în groapă şi i-a întins milos paharul. Nea Titică l-a băut dintr-o sorbitură, ginerele i-a luat paharul gol şi a ieşit din groapă.
- Întinde-te! i-a zis, iar bătrânul l-a ascultat, s-a ghemuit pe fundul gropii în poziţia fătului în burta mă-sii, atât cât a avut loc.
- Uite, dacă mai sapi în curte, într-o groapă din asta te bag definitiv. Te pun aşa, cocârjat, la somnul de veci, i-a zis ginerele şi a scuturat deasupra lui nea Titică o ramură înflorită, care l-a nins catifelat.

Povestitorul din autobuz mi-a făcut loc să cobor. Povestise la început aşezat pe scaun, vocea îi devenise mai amplă, auditorul mai numeros, se ridicase şi completa cu gestică şi mimică. Îşi juca piesa. Aş fi vrut să aflu sfârşitul, chiar dacă îl bănuiam că înfloreşte şi se joacă cu spaimele oamenilor, dar am coborât în dreptul şcolii, la ora la care copiii de la clasele primare ieşeau îmbulzindu-se şi râzând. De atunci nu l-am mai întâlnit pe povestitor, de un an n-am mai urcat în autobuz şi mă întreb dacă oamenii mai discută între ei la fel de sonor şi colorat.