Fitness

Parcul pionierilor a rămas o pată verde pe harta de beton a oraşului. În jurul parcului totul s-a schimbat în cei treizeci de ani de când organizaţia de pionieri s-a dizolvat în democraţie. Zona de la sud, o stradă comercială veche care forfotea de lume, a ajuns un deşert urban. Casele micilor meseriaşi care locuiau la etaj şi păstrau parterul pentru comerţ au fost renovate barbar cu gresie neagră şi termopan, firmele pictate pe lemn - "Ceaprazărie", "Plăpumerie", "Ceasornicărie" - au fost înlocuite cu panouri luminoase care te cheamă să intri la o pizza sau să pariezi sportiv.

În zona de nord s-a ridicat un întreg cartier de case imense, ornamentate cu turnuleţe şi delimitate de garduri sclipitoare din inox. Zona îmi era necunoscută în copilărie, o limită dincolo de care nu aveam voie să trecem, dar înghesuită printre noile clădiri a mai rezistat câte o căsuţă cu trapuzan şi pereţii daţi cu humă, aşa că îmi pot face o idee despre cum arăta înainte. Şi acum trec rar prin cartier, întotdeauna cu maşina, anul trecut am făcut o excepţie, am însoţit o tânără arhitectă din Canada, care scria un proiect despre revitalizarea zonelor urbane şi avea nevoie de o privire de ansamblu. Am mers într-o plimbare la pas şi mi-a pus o tonă de întrebări: de ce îşi fac oamenii case atât de mari? cu ce le plătesc? de ce nu sunt şcoli şi grădiniţe în cartier? de ce betonează sute de metri pătraţi de curte în loc să lase pomi şi verdeaţă? cum ne înţelegem cu locuitorii cartierului? am prieteni sau colegi prin zonă şi de ce nu am? În faţa unei case roz-pralină s-a oprit şi m-a întrebat îngrijorată dacă suntem cumva în pericol. I-am spus că suntem în siguranţă. A insistat, m-a întrebat dacă există prin apropiere vreo uzină chimică sau orice altă industrie cu potenţial periculos. Am asigurat-o că oraşul este mort din punct de vedere industrial şi singura uzină chimică s-a transformat într-un mamut de rugină. Apoi mi-a arătat o tăbliţă cu numele străzii, "SOS Ghizdarului" şi m-a întrebat ce pericol semnalizează codul universal de alarmă. Am râs amândouă, iar ea a fotografiat coloanele caselor, scările pompoase, băncuţele de pe la porţi, încercând să surprindă viaţa unei comunităţi care i se părea exotică.

Oamenii s-au schimbat şi ei. Pe aleile care duceau la palat, în locul copiilor îmbrăcaţi în pionier, vin acum copii îmbrăcaţi comod, pentru joacă. După ce a rămas fără pionieri şi şoimi, palatul şi-a schimbat doar numele, acum este "al copiilor". Clădirea s-a coşcovit, miroase a mucegai care o descuamează de bucăţi mari de tencuială. Vin aici săptămânal cu copiii. Copilul mare urmează un curs de teatru, copilul mic rămâne în parc, la spaţiul de joacă, unde aleargă neîncetat de la leagăn la tobogan. Eu m-am gândit să valorific cumva timpul acesta şi fac exerciţii pe aparatele de fitness instalate de primărie. Alături de mine, un bărbat solid ia gimnastica de întreţinere în serios şi trage de capetele unui aparat până îi apar broboane de sudoare pe fruntea acneică. Se opreşte, se dezbracă în maiou şi îşi pune alături telefonul din care încep să susure versurile unui imn religios despre slava lui Isus. Continuă să-şi lucreze braţele tatuate în timp ce îngână cu voce înceată versurile cântecului, pe care-l cunoaşte la perfecţie.

Schimb aparatul care m-a obosit şi mă mut la altul mai uşor de unde văd bine locul de joacă şi pot supraveghea copilul. S-a băgat sub tobogane cu alţi copii şi stau de vorbă. Pe aparatul alăturat se suie o doamnă în vârstă, cu părul prins alb în coadă, talie subţire şi condiţie fizică excelentă care îi permite să ţină pasul. Dă, Doamne, să arăt şi eu aşa la 60 ani, să mă las de fumat, poate şi de mâncat, mă gândesc şi mă mut la aparatul următor, unde măcar nu am concurenţă. Doamna în vârstă pare să citească gânduri, se mută lângă mine şi mă abordează zâmbitoare:
- Nu sunteţi din cartierul nostru, după cum se vede.
- Nu sunt, admit eu, întrebându-mă după ce "se vede".
- Bănuiesc că nu veniţi pentru sport?
- Aşa este, vin cu fetiţa, face un curs la palat.
- Băieţelul cu ochelari este tot al dumneavoastră?
- Al meu este.
- Luaţi-vă, doamnă, copilul de acolo! izbucneşte cu indignare.
- De unde? o întreb surprinsă ,
- Din parc! De unde este acum. Se vede că nu sunteţi de aici. Nu vedeţi că se joacă cu copii de spoitori?!
- Şi?
- Şi! Şi! Ascultaţi-mă pe mine, sunt periculoşi. O să-l bată sau o să-i dea vreo piatră în cap. Ceva tot o să-i facă. Uitaţi-vă, deja au început.

Mă duc la copil care a ieşit de sub tobogan şi vorbeşte agitat cu ceilalţi. Îl întreb ce se întâmplă. Vor să se joace de-a "eroi în pijama" şi el le explică jocul. Copiii ceilalţi vorbesc între ei în spaniolă, cu al meu schimbă în româneşte.

Mă întorc la fitness.
- Vedeţi? Deja se ceartă, urmează să îl bată.
- Nu se ceartă.
- Dar ce îi fac?
- Îl învaţă limbi străine.

Pedalăm în tăcere pe aparatele care ne tonifică fundurile. Aşa scrie pe al meu, sub un desen care arată cu roşu muşchii lucraţi. Câteva minute pe zi mă scapă de grăsime şi tonifică fesierii. Mă gândesc cât de bine ar fi dacă s-ar inventa un add-on pentru aparatele astea. Pedalezi, scapi de grăsime şi de prejudecăţi. Câteva minute pe zi îţi întăresc fesierii şi gândirea critică. Fitness pentru minte într-un corp sănătos.