Abureli

Liniştea perfectă într-o casă cu doi copii mici nu este doar ideală, un obiectiv aproape imposibil de atins, ci şi o stare cu potenţial periculos. Liniştea e suspectă când copiii nu dorm, te face să ciuleşti urechile, te pune în stare de alertă, te ridică ca un arc în căutarea lor. Mi se mai întâmplase o singură dată şi atunci i-am găsit în baie, se tundeau reciproc cu o foarfecă pentru tăiat hârtie.

Pentru cinci minute de linişte, le organizasem un picnic pe parchet, pregătirea îmi luase jumătate de oră şi sigur urma să-mi ia mai mult să fac ordine. Aveam însă nevoie de o mască de argilă şi m-am grăbit să mi-o aplic. Nici nu terminasem bine, argila era umedă ca un ghiol verde, când s-au auzit bătăi insistente în uşă.

Am mers discret pe vârfuri, m-am apropiat de vizor, eram ca un fulg, ca o balerină rusoaică, când un clopoţel sonor s-a auzit în spatele meu:
- Mami, e bau-bau?
- Şşşt, i-am răspuns în şoaptă, sigur că nu este, dar şi dacă ar fi fost, tu aşa ştii să fii discret?
- Şi nu deschizi? m-a întrebat clopoţelul, vina mea că nu le-am pus din fabrică un buton de sonor şi nu-i pot da o treaptă mai încet.
- Ba da, am oftat, acum trebuie să deschid.

Mi-am spălat repede masca şi i-am deschis unui bărbat nerăbdător, care nu încetase să bată exasperant în uşă.
- Bună ziua! a început politicos omul. Am venit să vă anunţ că vă dau în judecată. Să nu ziceţi că nu aţi ştiut.

S-a răsucit pe călcâie şi s-a repezit în jos pe scări. Eu, după el, mi s-a părut totuşi ridicol să-l alerg, m-am oprit în capul scărilor şi l-am întrebat cine este. Vecinul de la unu, mi-a zis el, mă mir că nu mă ştiţi, bine că ştiţi să mă inundaţi fără oprire, tot peretele este umed, parcă trăiesc în peşteră, mă mir că nu-mi cresc stalagmite din tavan, doar pentru că nu sunteţi în stare să vă reparaţi instalaţia.

Am renunţat să-l informez despre diferenţa esenţială dintre stalagmite şi stalactite şi l-am invitat la un tur al băii, la care a purces cu lehamite. A examinat întâi pereţii, a pipăit şi a ciocănit uşor. Mi-a spus că urmăreşte să vadă dacă e reparat de curând peste umezeală, dar nici aici nu l-am atenţionat că nişte pereţi umezi ar fi mutat sursa problemelor la etajul de deasupra mea, adică la patru. Mă aşteptam să se oprească şi asupra petelor de argilă verzuie din chiuvetă, dar s-a lăsat discret în genunchi şi a deschis uşiţa de vizitare de la ghenă, oferind obişnuitul zâmbet posterior şi bucălat al instalatorului. Am fost amabilă şi i-am adus o lanternă, am fost împăciuitoare şi i-am explicat că nu picură, nu curge şi nu ţâşneşte de la mine, am fost detectiv şi l-am întrebat cum este la vecina de la doi în baie.
- E uscat şi la ea, mi-a răspuns, şi s-a ridicat greoi, cu oftat.
- Sigur că este uscat, dar aţi verificat şi la ghenă? Poate curge prin perete, de la etajul doi la etajul unu.
- Nu am verificat, nici nu aveam de ce, ea m-a trimis aici, mi-a zis că este de la dumneavoastră. Vă rog, vă rog mult să veniţi la mine, să vedeţi ce dezastru am, doi pereţi leoarcă, priza din bucătărie zumzăie şi scoate scântei, chiriaşa mea este profesoară şi nu mai suportă, vrea să plece. Unde mai găsesc eu o chiriaşă atât de liniştită?

Se îmbunase şi am acceptat să merg în vizită un minuţel, după ce am verificat copiii care îndopau în linişte şi cu piure un porcuşor roz şi un dinozaur albastru.

Vecina de la doi ne aştepta impunătoare în cadrul metalic al uşii deschise. A şters cu latul palmei uşa pe interior, într-un gest scurt şi rapid, şi mi-a băgat mâna sub nas:
- Vedeţi?
- Ce? am şoptit uimită, încercând să mă îndepărtez de carata grăsună pentru că nu mai văd bine de aproape.
- E transpirată!
- Ah! Păcat?!
- E de la dumneavoastră! a izbucnit acuzatoare. De ieri!
- Este transpiraţie de la mine?!
- Nu transpiraţie, aburi! Mi-aţi băgat aburi în casă!
- Credeţi că am vreo instalaţie secretă şi pompez aburi pe ascuns în casele vecinilor? am bâiguit nedumerită.
- Eu de unde să ştiu ce instalaţie oţi avea?

M-am întors în apartament şi am început să curăţ resturile picnicului şi să îndes pluşurile în maşina de spălat. Liniştea se dusese ori pe apa sâmbetei, ori cu aburul care sfidează legile fizicii şi circulă cum doresc vecinii, descendent. Copiii erau prinşi într-o dispută pe care nici n-am mai încercat să o înţeleg, dar îi auzeam pe fundal, cât revedeam sceneta amuzantă în care tocmai jucasem fără voia mea. Cum ar fi fost să vină şi vecinii mei cu o acuzaţie reală? Gălăgia pe care o fac copiii zilnic, ţipetele, căci trebuie să spun, stimate domnule judecător, ţipă din orice, ţipă ca să se distreze. Tropăie pe scări de parcă urc cu herghelia de la Mangalia, nu cu doi preşcolari. Ar fi putut să fie deranjaţi de asta, i-aş fi înţeles, deşi nu neapărat le-aş fi dat dreptate, şi copiii trebuie să crească undeva. Dar ei au preferat această variantă hilară, a aburilor pe care i-aş manipula eu cu bună ştiinţă şi pricepere vrăjitorească. Aştept să mă oprească şi ceilalţi vecini cu acuzaţii stranii: mi-aţi băgat zăpadă în pantofi cu tunul de zăpadă artificială din debara; mi-aţi adus polen în nări cu livada dumneavostră de sequoia din sufragerie; mi-aţi pus ghiocei în păr când aţi pornit maşina de tocat a timpului...

Epilog: Vecinul de la unu m-a oprit după un timp să-mi spună că găsise problema, reparase şi chiriaşa nu plecase. Era prin miez de primăvară, ţin bine minte întrucât cam atunci m-a oprit vecinul de pe diagonală. Era supărat tot pe mine, nervos de-a dreptul, iar nervii nu ajută fluenţa în exprimare, aşa greu am scos de la el ce ghimpe avea împotriva mea. Credea că rândunelele care cuibăreau pe casa scării, pe care o pângăreau cu găinaţ şi o poluau sonor, sunt aduse de mine. De atunci nu mă mai miră chiar nimic, dar e drept că m-am mutat la casă.