Regina şi primarul într-un album fără oameni

Fantasticul a năvălit recent peste noi, a pătruns ca o duhoare pe străzile asfaltate ale oraşelor, pe uliţele de pământ ale satelor, a împânzit, ţară cu ţară, toate continentele. Azi era bine, lucrurile decurgeau firesc. Copiii mergeau la şcoală, adulţii la muncă, bătrânii la piaţă. Mâine, totul s-a schimbat. Oraşul s-a golit de oameni, străzile sunt decor de film post apocaliptic. Sunt figurant în filmul ăsta prost. Rolul meu este să stau în faţa spitalului, îmbrăcată într-o parka trasă peste pijamale. M-am băgat după un cort de armată unde sunt triaţi pacienţii, şi aştept cu privirea pe şosea.

Am lăsat în urmă secţia de chirurgie peste care plutea o vraişte angoasantă. Infirmierele împingeau paturile pe holuri şi goleau saloanele pentru sterilizare. Nu mai erau alţi pacienţi sau nu i-am întâlnit, deşi măsuram des holul în plimbarea de recuperare, cu grija de a mă dezinfecta la uşa salonului meu. O echipă de la DSP a venit în ultima zi, oameni cu figuri sobre şi halate albe au măsurat şi au reconfigurat secţia pentru Covid. Singură într-un salon de şase de persoane, într-o linişte albă, m-am băgat după uşă când au intrat la mine. Mă dezobişnuisem de oameni, de la geamul salonului privisem zile întregi o curte cu nişte câini închişi într-un ţarc. În curte, două pietre funerare rămase din vechiul cimitir sefard, una căzută pe o rână, cealaltă încă în picioare. Probabil loturile de case s-au întins peste cimitirul abandonat, dar proprietarii nu au îndrăznit să mute monumentele.

În afară de asistentele care veneau să-mi pună cocteilul medicamentos pe venă, o mai vedeam pe femeia care le aducea de mâncare câinilor. Apărea pe la prânz, se împingea cu umărul drept în poartă, iar câinii înnebuneau de bucurie şi se învârteau dând din cozi pe lângă monumente, până când femeia le punea să mănânce. Mai stătea câteva minute cu ei şi privea nemişcată magnolia înflorită în roz exuberant. Şi eu făceam acelaşi lucru de la fereastra salonului, îmi plăcea să ne uităm împreună la magnolie, era legătura mea cu lumea de afară, cu normalitatea, cu viaţa frenetică a celor care nu sunt pacienţi.

Celălalt figurant asigură paza cortului militar şi nu lasă pe nimeni să intre în spital. Triajul se face la cort, strigă după oricine se apropie de poartă şi îi invită politicos să intre. Din cort se aude o voce feminină care pune invariabil aceeaşi primă întrebare: "Aţi călătorit recent în străinătate?"

Paznicul mă reperează şi vine lângă mine, vrea să mă întrebe ceva, dar observă că port pantaloni de pijama. Îşi aprinde o ţigară şi fumul pluteşte ademenitor spre mine.
- Vreţi o mască? Avem. Ne-au adus măşti. Până azi ne-am cumpărat singuri, puneam bani la comun şi luam de aci, de la magazinul de lângă spital. Azi s-au îndurat de noi.
- Mulţumesc, dar aştept să plec acasă. Trebuie să vină să mă ia, nu cred că am nevoie de mască.
- Aşa e, nu trece mai nimeni pe stradă. N-aţi văzut că şi primarul a inaugurat de unul singur statuia reginei?

Trage încă un fum şi mă priveşte cu atenţie. Apoi scoate telefonul şi-mi arată pozele cu regina şi primarul. Sunt bizare, par false, parcul pustiu este dominat de statuia reginei, primarul zâmbeşte lângă faldurile de bronz ale rochiei regale, rubicond şi ţeapăn ca un mic-burghez în vilegiatură la băi.
- Ce vremuri am prins şi noi! Lumea se duce de râpă şi ăstora le arde de statui cu regine. Nu se mai găsea vreun domnitor important în toată istoria noastră?
- Şi regina a fost...încep eu, dar îmi amintesc că niciodată nu am reuşit să conving pe cineva în astfel de discuţii.
- A fost, a fost şi ea, nu zic că n-a fost, se repede împăciutor paznicul. Dar nu are nici o legătură cu oraşul nostru. Erau şi alte timpuri, mai liniştite, nu ca acum, cu pandemii. Primarul nu putea să aştepte? O lună, două, hai trei. Doar n-o ţine un an întreg covidul ăsta!

În maşină, mă aşez cu nesfârşite precauţii şi cer să facem un ocoliş pe străzile din spatele spitalului. Vreau să mai văd o dată magnolia roz.

(Aprilie 2020)