Unele texte mă făceau să roşesc când le citeam cu glas tare. Spre exemplu că poţi stabili doar privindu-i genunchii dacă o femeie e tânără sau matură. Dar astea erau trucurile folosite de profesorul Bilciurescu pentru a-şi atrage elevii pe care-i medita. Întotdeauna partea a doua a lecţiei era o lectură dintr-un SAS de Gérard de Villiers, în aşteptarea căreia prima parte a lecţiei, oarecum indigestă, o dictare din istoria literaturii franceze, trecea mai uşor.
În general, corectura dictării mergea repede, făceam doar foarte puţine greşeli, unele însă repetat - nu puneam accentele. Era felul meu de a protesta împotriva unui lucru care nu exista în limba română, şi pe care pe atunci nu înţelegeam prea bine de ce trebuie să existe în franceză. Între timp m-am lămurit.
Profesorul Bilciurescu îi fusese recomandat bunicii mele de Madame Vlădescu, când atinsesem vârsta de paisprezece ani, şi când, după zece ani de lecţii cu ea, considerase că nu mai are ce să mă înveţe.
Mamaia a crezut însă necesar să continui lecţiile particulare de franceză până la terminarea liceului. Numai ea ştia ce eforturi financiare a trebuit să facă pentru asta, după ce Tataia, sursa tuturor veniturilor din casă, nu mai era. Dar a făcut efortul ăsta, deşi niciodată nu fusese în plan să studiez literatura la facultate, ci doar pentru cultura mea generală.
Pe atunci credeam că rolul SAS-urilor era strict să mă atragă prin intriga de acţiune, dar cu timpul mi-am dat seama că profesorul Bilciurescu urmărea şi alte obiective, mai subtile. Spre exemplu, să mă familiarizeze cu limba argotică vorbită pe stradă, pentru momentul când românii vor putea călători din nou în Franţa, sau să-mi inducă atitudinea profund anticomunistă a autorului acestei serii de romane de spionaj.
Fără să fie un dizident, domnul Bilciurescu nu era nici un resemnat. Lăsa într-adevăr impresia unui burghez scăpătat, care are nevoie să dea meditaţii ca să supravieţuiască. Dar apartamentul lui din bulevardul Dacia, sau ce am văzut eu din el, păstra chiar şi în acei ani de comunism cenuşiu urmele eleganţei, rafinamentului, şi confortului interbelic.
Cert este că lecţiile lui mi-au folosit mai mult decât mi-am dat seama, când, în 1990, primul meu drum peste graniţă a fost chiar la Paris.
(Bucureşti, februarie 2021)
0 comentarii
Arhiva rubricii
Un demonTrobriandO după-amiază griAltfelSixty-FourToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
MiscellaneaInvoluntar, tandemPovești la ibricEditorialul de luni dimineaţăCafe del SolDiversiuni şi aluviuniMicile istoriiScrisorile GeteiInsolita de marţiÎntîlniri - De dragosteCuvinte pentru înecaţiRomânia, draga de ea!Jobenul cu iepuraşiŞoseta cântăreţului de bluesinter_ziseBiciclete în BeijingIstorii inventateCompletAbilDrumul spre OzUn pic - alte întîmplări adevăratePoveştile fetei nesăbuiteCum să...Bungee JumpingInCompletAbil fantasticCeaiul de joi dimineaţăFractalul EpicZen şi arta întreţinerii motocicleteiPovestiri minimalistePUNCT...S-a întâmplat într-o joiPraful de pe tobă8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to menBlues LettersCasa cu pereţi de vântBestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)Ora de libertateautoficţiuniViaţa domnului LăzărescuÎntâmplări despre niciodatăJurnal de maimuţeCântece simple49Visăreasa-n colţul bloculuiTotul pe albPentru cine bat străzileAutorulÎnaltă ordine de ideiSticla cu cernealăVieţile altoraColecția de oreSUPER poveştiderapajeJoaca cucuvinteleBalansPublicitate