27.02.2021
Îmi amintesc cu precizie că 02 ianuarie 2020 era zi de muncă pentru mine. Îmi propusesem să mai lucrez până în aprilie când se plătea bonusul anual şi - odată luată această decizie - fiecare zi era un chin; sentimentul de lagăr mă năpădea în fiecare zi de luni când mă prezentam tacticos la intrarea lagărului cu talanga care îmi permitea accesul în clădire atârnându-mi de gât şi aşteptam minute în şir unul din lifturile care mă duceau mai aproape de cer, trezind în mine sentimente afine cu lucrarea pictorului Roman Tolici, numită There is no hope. Dar pentru mine era speranţă, eu mă puteam elibera şi speranţa aceasta era soclul pe care stăteam şi de la înălţimea căruia îmi ameninţam prietenii cu planurile pe care le făceam pentru momentul când îmi voi recăpăta libertatea.

Spre finalul acestei luni debutează calvarul... Deşi în România nu se ştia nimic despre covid, la lagăr se ştia. Fiindcă vânzările grupului nostru se prăbuşiseră în China din cauza unui oarecare virus care era doar la ei acolo, departe, în China - credeam noi -, însă începea să ne afecteze şi pe noi - cei din lagărul românesc - pentru că ni se cerea să acoperim vânzările lagărului chinezesc, vânzări ratate din cauza virusului încă necunoscut la acea dată. Lucru hilar şi absurd, evident. Dar politica lagărului este dură, infuzată de fanatism pecuniar şi orice argument logic şi de bun simţ ai fi avut împotriva acestei cerinţe, s-ar fi dovedit a fi caduc.

Pornind de la această situaţie, reuşesc să mă eliberez anticipat. Ajung la o înţelegere financiară convenabilă cu căpcăunul lagărului şi o protecţie divină mă ajută ca pandemia să mă prindă în libertate. Oricât de paradoxal sună, atunci când s-a declarat lockdown, eu eram mai liberă ca oricând. Niciodată în viaţă nu am fost mai liberă ca atunci şi trăgeam puternic în piept aerul libertăţii mele.

Cum arăta libertatea mea? Era libertatea lucrurilor mărunte, era libertatea mult aşteptată de a trăi banalul vieţii, era libertatea cu care ştiam exact ce vreau să fac: să o trăiesc cu recunoştinţă, să o celebrez. În primul rând, somn de voie. În sfârşit puteam să dorm fără să mă trezesc din oră în oră de teamă că nu mă voi trezi la timp pentru a pleca la aeroport, eram eliberată de toate cătuşele tehnologice care îi asigurau pe căpcăunii lagărului că nu scapă niciun mail necitit, niciun raport neverificat, nicio prezentare netrimisă, nicio cifră neatinsă. Nu mai aveam lanţurile grele de la laptop, i-pad, telefon, scăpasem de gestul matinal devenit reflex de a înhăţa mai întâi telefonul şi apoi să merg la baie cu acest însoţitor fidel pentru a mă documenta despre ce s-a întâmplat în cele câteva ore de somn, iar după baie nu mai urmau conversaţiile telefonice simultane cu îmbrăcatul, cititul unor rapoarte şi alte activităţi premergătoare ieşirii din casă.


Mi-am petrecut carantina în cel mai liber, mai frumos şi mai spornic mod cu putinţă: am scăpat de depresia de duminică declanşată de faptul că urma ziua de luni, m-am bucurat de somn liber şi el, am citit variat, mult şi cu nesaţ, am citit şi recitit aprobându-l pe Matei Călinescu că adevărata lectură este relectura, am ascultat online conferinţe şi concerte la care nu ajunsesem fiindcă ziua de prestaţie la lagăr nu era niciodată de opt ore, ne-am scufundat şi noi în pasiunea unei bune prietene pentru film şi am iniţiat acoperirea unui gol cultural cinematografic uitându-ne la filme vechi, am profitat cu mare bucurie de terasa noastră înconjurată de un evantai de nuanţe verzi şi am intensificat comunicarea cu prieteni dragi, iar când s-a putut ieşi din casă am făcut plimbări prelungi cu bicicletele, oprindu-ne să contemplăm şi să fotografiem clădirile vechi, şi am admirat natura care învia, florile care înfloreau în ciuda îngheţului social.


Anul a continuat cu plimbări mascate prin Bucureşti şi prin ţară, cu vizite constante la librărie, de unde plecam cu un braţ de cărţi, colindat atelierele artiştilor dispuşi să ne primească în această perioadă, seri de conversaţie şi dezbateri constante cu prietenii mai puţin speriaţi de virus, împrospătări de interior prin repoziţionarea unor obiecte şi a tablourilor din casă, iar odată redeschise galeriile, muzeele şi casele memoriale, le-am călcat pragul cu entuziasm.

În această perioadă am fost mai aproape de mine, mai conectată la mine, la eul meu autentic; mă minunam de straturile noi ale personalităţii mele care ieşeau la iveală cu fiecare zi petrecută fără să mai fiu înfeudată ceasului (Emil Cioran). Am constatat că viaţa poate fi spontană chiar şi în condiţii limitative social, am trăit fără program, fără planificări, fără cereri şi negocieri de concediu.

Cu excepţia călătoriilor în afara ţării şi nefrecventarea sălilor de spectacol, am făcut tot ceea ce îmi doream înainte de pandemie. Iar ce îmi doream nu erau decât lucruri banale, lucruri pe care le amânăm sau uităm să le mai trăim atunci când suntem prinşi în vârtejul unei corporaţii, având deadline pentru acţiuni profesionale, nu şi pentru cele personale, iar zilele de vacanţă sunt doar supapele necesare pentru revenirea în vârtej.

M-am confruntat cu uimirea, stigmatizarea şi sentinţele date de unul sau altul din jur precum că nu am cum să rezist mai mult de o lună sau două fără adrenalina corporaţiei şi i-am ascultat cu un amestec de amuzament, detaşare şi tristeţe, dar şi recunoştinţă. Ne-am obişnuit cu toţii să fim nişte furnicare de fantome care freamătă fără a trăi, aşa cum spune tot Cioran undeva, iar când cineva se abate de la acest drum, avem un şoc fiindcă astfel de acţiuni sunt cumva extravagante pentru omul înregimentat stilului de viaţă corporatist. Generaţia părinţilor noştri avea fabrica, iar noi avem corporaţia care ne vertebrează stilul de viaţă şi chiar valorile.

Pentru mine a fost un an al eliberării de o haină care îmi rămăsese mică de prea mult timp şi mă încăpăţânam să mai intru în ea, un an în care am descoperit spontaneitatea vieţii, un an al regăsirii, un an al curăţării de balast social şi sufletesc, un an al conştientizării binecuvântării existente în viaţa mea, un an al accesării resurselor mele spirituale, un an de casnic-bibliofilă, un an al curajului de a mă trăi pe mine.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 28 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

3 comentarii

  • Asa incepe..
    Alina R, 01.03.2021, 20:03

    Eliberarea indivizilor din "lagare"
    va determina intr-un final nasterea unor noi structuri la nivel macro mai compatibile cu viata in adevaratul ei sens.Felicitari!

    • RE: Asa incepe..
      MariaM, 02.03.2021, 16:01

      Bine punctat!

  • Frumos text
    AndreeaA, 02.03.2021, 16:03

    Pare ireal acest caz. Frumos că împărtășiți printr-un text atât de frumos.

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus