Acum lucrurile au stat altfel. Am început să amân, să amân, să mă apuc de scris şi să renunţ, să mă întreb ce e cu mine, de ce nu reuşesc să-mi pun gândurile în ordine şi să scriu ceva coerent. Am fost aproape de a-l anunţa pe Răzvan Penescu că nu voi trimite nimic, însă mi s-a făcut jenă. Ştiu că nu e obligatoriu să scriu, dar promisiunea e promisiune! Zilele trecute am văzut că s-a dat un termen limită pentru aceste mărturisiri şi cred că abia sub presiune am înţeles ce se întâmplă cu mine. Cum să scriu despre un an care de fapt nu am senzaţia că s-a încheiat! Da, a fost revelionul, oficial suntem în 2021, mi-am pus dorinţa ca anul care urmează să aducă o schimbare în bine, însă cu toate astea am impresia că sunt într-o prelungire a anului 2020.
Pandemia, da! Asta face ca anul 2020 să pară că nu s-a încheiat, de fapt.
Acum, trebuie să recunosc că, deşi sună ciudat, 2020 a fost benefic pentru mine.
Nu-mi mai aduc aminte prea bine cum a început anul, însă mi-a rămas fixat momentul în care s-a declanşat starea de urgenţă. Eram la sala 2, mă pregăteam de spectacolul Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, cred că tocmai terminasem machiajul şi am ieşit la o ţigară. Atunci a venit cineva şi mi-a spus că se suspendă spectacolul. M-a lăsat un pic fără replică. Nu am mai trăit asta niciodată! În 20 de ani de când sunt în teatru nu mi s-a suspendat nici un spectacol! Am simţit că sunt martora unor evenimente pe care le voi povesti, probabil, nepoţilor mei. Cred că tot timpul mi-am dorit să iau parte la întâmplări care fac istoria, şi uite că se întâmplă! Nu m-am panicat, aveam doar un fior permanent în stomac care m-a însoţit mai ales în prima parte a pandemiei. M-am temut însă pentru cei apropiaţi a căror vârstă îi făcea mai vulnerabili în faţa virusului.
Statul acasă împreună cu toată familia timp de trei luni a fost, poate, ceva de care aveam nevoie cu toţii demult. Am redescoperit plăcerea de a sta împreună, de a ne linişti şi a ne bucura unii de ceilalţi. Mi-au plăcut şi străzile pustii seara, când ieşeam să plimb câinele, liniştea şi un soi de stranietate pe care am savurat-o.
Şi distanţa pe care am luat-o faţă de teatru mi-a priit. O detaşare temporară faţă de lucrurile pe care le iubeşti te ajută să apreciezi mai mult ceea ce ai şi ce ai împlinit deja. Când am început repetiţiile online pentru proiectul nou m-am simţit ca un proaspăt angajat în teatru, bucurie, multă bucurie de a lucra. Au urmat repetiţii fizice în septembrie. M-a enervat masca la început, vreo câteva zile, dar apoi n-a mai contat, eram în teatru, repetam! Apoi am jucat afară. Teatrul a construit o scenă în aer liber chiar lângă Sala 2. Primul spectacol cu public după 6 luni! Paradis! Apoi Fest-FDR-ul şi la început de octombrie premieră cu public: HOMER S.O.S. 2020! Deşi nu am mai putut juca cu public după această premieră, am continuat sa jucăm live streaming.
HOMER S.O.S. 2020, regia Ion Ardeal Ieremia, Mihaela Lichiardopol şi Sabin Popescu
Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese,
regia Radu Iacoban
Şi timpul! S-a încetinit! Am regăsit ritmul firesc al zilei, cel despre care în ultimii ani aveam senzaţia că l-am pierdut. Nu mai alerg, mă aşez pe fiecare moment pe care îl trăiesc. E un câştig pe care sper că nu am să îl pierd odată cu revenirea la normalitate.
Am respectat regulile, am încercat să am grijă de mine şi de cei din jur. Sunt sănătoasă şi la fel sunt şi cei dragi mie. Sunt norocoasă şi recunoscătoare!
*