04.03.2021
Ce îmi lipseşte de fapt aici în celula mea de lux, în pandemie?

Oraşul. Ne-a închis în case şi se odihneşte puţin. E oraşul meu, scena mea, printre puţinele lucruri pe care ştiu că n-am cum să le pierd. În care pot să fac atât de multe ca să mă simt mai puţin singură, cu oameni şi printre oameni. Şi unde, deplasându-mă, pot să-mi împlinesc nevoia de a simţi spaţiul şi timpul, ca şi cum asta mi-ar confirma că trăiesc. E-al meu, şi dintr-odată mi-e interzis. Trebuie să găsesc alte feluri de a simţi că exist.


Spaţiul nu mai e al nostru; peticele de verdeaţă, băncile, aerul liber. Trebuie să ne mişcăm pe nişte trasee prestabilite şi în intervale limitate, cu declaraţie. Declar că mă duc la farmacie, pe drumul cel mai scurt şi cu o mare teamă în suflet. O iau totuşi pe drumul ocolit, poate o să iasă soarele din nori.

Metroul. E al meu, acolo explorez spaţiul, timpul şi mişcarea. Învăţ câte fracţiuni de secundă să-mi întârzii pasul ca să las să treacă persoana cu care mă intersectez fără să tulbur curgerea oamenilor pe lângă mine. Dans improvizat. Ştiu câţi centimetri să mă deplasez ca să poată urca şi el / ea. Mulţumiri din privire. Şi când să accept să-l iau pe următorul, pentru că nu mai sunt centimetri aici pentru mine. Metroul meu ca un vierme uriaş, metalic al tunelurilor. Fac surf în el, se ondulează orizontal şi vertical, iar zgomotul ăsta e vocea lui. E metroul meu, e spaţiul meu de dans. Şi dintr-odată mi-e interzis, trebuie să mă mulţumesc cu alte feluri de a dansa.

Oamenii. Sunt ai mei. Le povestesc ce lucruri fac pe scena-oraş, prin ce timp şi spaţiu umblu şi, mai ales, ce cred despre toate astea. Uneori chiar fără să gândesc prea mult. Mă aud vorbind, mă văd prin ochii lor. Sunt oamenii mei, şi nu mai am acces la ei. Calculez trasee prestabilite, poate m-aş intersecta cu vreunul.

Sunt în meeting-uri online de câteva luni şi aş vrea să mai simt cum e să fii în acelaşi spaţiu cu o altă persoană, cum se degajă ceva din fiecare respiraţie şi privire, un gând, o întrebare, un înţeles. Să ascultăm aceeaşi tăcere, să vedem aceeaşi lumină. Gesturile, cea mai fină tresărire. Cum mişcările şi nemişcările noastre îşi răspund uneori. De o parte şi de alta a ecranului, din noi mai rămân doar chipul şi vocea. De multe ori doar vocea. Doar textul. Poate nu voi şti niciodată cum arată persoana de la celălalt capăt al tastelor.

Mai are rost să mă mişc în liniştea asta totală în care nu mă vede nimeni? Mai există spaţiu şi timp? O zi întreagă aş putea să stau izolată de toate, în întuneric, nemişcare, negândire, ca şi cum aş anula complet o zi, o lume. Ca şi cum aş muri cu o zi mai devreme. Încerc să fac un alt spectacol aici, pe scena mică a casei mele, învăţ să mă aud şi să mă văd prin ochii mei. Să mă aud gândind, să mă văd privindu-mă. Iar dansul meu zilnic pentru starea de bine se schimbă surprinzător cu fiecare zi. Am lucruri de spus, pare-se. Mă uimesc, trăiesc din curiozitate despre mine însămi.

Număr îmbrăţişările de dinainte, nu mi le mai amintesc pe toate. Mai sunt încă oameni pe care nu i-am mai îmbrăţişat de un an. Din fericire, sunt încă toţi, încă ai mei, pot să planific pupici, priviri, zâmbete de la distanţă, orice. O lună şi jumătate a trecut fără să văd în carne şi oase alţi "cunoscuţi" decât vecinii şi casierele. O lună şi jumătate fără să privesc cu adevărat pe cineva în ochi, în care am primit şi am răspuns la zâmbete doar pe ecran. Trei luni fără să îmbrăţişez pe nimeni. Şi exact atât până să-mi dau seama ce-mi lipseşte de fapt aici în celula mea de lux, în pandemie. De-acum, o să fiu mai atentă. Nicio îmbrăţişare nu va mai fi uitată.


(Foto: T.C.)
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 5 martie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus