05.03.2021
Închid ochii.

2020 îmi apare ca o fereastră mată, înţepenită şi mânjită inegal, dincolo de care e o sursă de lumină în mişcare. Poate că e soarele dimineţii sau un apus, un girofar de ambulanţă, poate că e un felinar de stradă pustie, poate că e o lampă de spital. Nu am cum să aflu, deoarece, oricât trag de fereastră, nu o pot deschide.

Încerc să ţintuiesc cursul anului trecut în diverse evenimente, dar nu îmi ajung reperele din agendă, discuţiile pe FB sau whatsapp. Las imaginile să mă caute şi mă acroşează din două părţi, soft şi hard.

***
Simţeam. De câteva zile ştiam, visceral, că ceva nu e bine cu Tata. Încerca să evite detalii prea multe tocmai ca să mă protejeze, să nu îmi fac griji. De data asta însă, două tonuri din vocea lui m-au panicat: resemnarea şi neputinţa. Am început să dau telefoane, să programez consultaţii, să întreb prieteni medici. Cu fiecare încercare de a-l ajuta cumva, mă simţeam, la rândul meu, mai neputincioasă. Resemnată nu.

26 ianuarie 2020. "Cred că l-am pierdut...". Stupid, simţul meu de filolog asta a auzit prima dată. Cum mama, prin acel "cred", refuza să accepte, voia să se agaţe de viaţa lui Tata, să-l mai ţină puţin.

La 1 jumate noaptea, fugeam spre staţia de taxi de lângă Botanic, cu şireturile desfăcute la bocanci şi haina fluturând. Aveam în mine un mare urlet care îmi înghiţise plânsul şi îmi anestezia respiraţia. Genunchii mă sabotau, mi se părea că bat pasul pe loc ca pe un treadmill al unei realităţi mai puternice decât noi.

Taxiul m-a lăsat în spatele unei ambulanţe SMURD, cu girofarul pornit şi uşile deschise.

***
Moartea tatălui meu a fost, în contextul lui 2020, ca un fel de grilaj tras peste normalitate. La câteva zile după aceea s-a anunţat covidenia. Şi da, deşi sună ciudat, pot spune că "mă bucur" că nu a mai prins-o.

***
Martie. Soare versus stare de urgenţă. Circulă o grămadă de dume pe tema Covid. Începem să ni le trimitem unii altora, se ţese un fel de #rezist al dorinţei de normalitate, susţinut de simţul umorului ca de un barometru pertinent. Hit pe reţele: "La finalul pandemiei, unii vor fi master chefs, iar alţii alcoolici". Râd şi îmi spun că n-am şanse de master chef.

Delirul drojdiei. Îmi face curte un gând - ce-ar fi să mă apuc de gătit? Perspectiva mă înspăimântă, e extrem de anti-eu, dar totuşi, îmi cumpăr cântar de bucătărie şi prepar o maia. O botez Mafalda şi chiar vreau să fac minunăţii cu ea. Atac o reţetă de trigoane cu brânză, numai că în loc să fie 12 mici ca în reţetă, mi-au ieşit 4 foarte mari.

***
Multă muzică. Un playlist pe Spotify cu tot ce ascult în perioada asta - Mira Home Corona. Multe cărţi, nu reuşesc să le citesc întotdeauna în ritmul obişnuit. Uneori, în loc de citit, traduc cărţi, continuă contractele cu editurile.

***
Roni, drag şi bun, la o săptămâna după Tata, ca o cheie de boltă, de neînlocuit. "Chipintaci / Nu-i chip să nu". Am ajuns să îmi întâlnesc prietenii la înmormântări. Revoltată. Resemnată nu. Le plâng în braţe şi sunt recunoscătoare că-i am. Ca de obicei când trebuie să rezolv o situaţie, am un dialog cu mine şi fixez strategii: "Iacob, disociază şi bagă puternic cu lucrul. Când simţi că îţi ies aburi pe urechi, faci stop joc şi arunci balastul."

***
Aprilie, ziua mea. Prietenii mei mi-au pregătit în secret un album cu fotografii şi mesaje. Bocesc un pic de bucurie, îmi dau jos masca şi iau o gură de vin, îmi imaginez că sunt cu gaşca la un chef. Pun Coldplay pe repeat, Fix You, îmi mai torn un pahar. Tocmai am mai bifat un an de existenţă iacobină. 2020 mi-a stricat multe, dar îmi promit că le repar.

When the tears come streaming down your face
'Cause you lose something you can't replace
When you love someone but it goes to waste


***
Alte contracte, alte traduceri, alţi cursanţi. Devin uber-multitasking şi încep să realizez şi părţile bune pe care le-a scos la iveală situaţia asta, prin capacitate de adaptare şi disciplinare.

***
Iulie. Cald. Cu mască e sinistru. Au picat toate planurile de călătorie. Nici vorbă de New York anul ăsta. E timpul să îmi resuscitez blogul. E timpul şi să duc sticlele goale de vin la tomberon, dar mă întreb când e un moment mai potrivit. Îmi fac un tricou cu un design deştept, care transmite prin grafică "fuck 2020". E negru. Îl alternez cu tricoul alb cu "decât nu doar da". Ambele atrag priviri.


***
Pe tavanul Capelei Sixtine covidice, Dumnezeu îi întinde o mască lui Adam.


***
August. Poveşti tot mai triste, cutremurătoare, oamenii se sting din cauza virusului. Mă înspăimântă lejeritatea cu care se adună în mici cârduri la terase. Teoria conspiraţiei e prezentă şi activă şi la magazinul din colţ. Am devenit mult mai intolerantă.

***
Septembrie. Burnout, simt că clachez. Bufnesc în plâns amintindu-mi ce mi-a dat anul ăsta până acum. Diva se întinde lângă mine şi începe să toarcă. Gânduri blurate, decizii care aşteaptă să fie luate. A venit momentul să pun frână şi să fac curat. Plec într-un retreat lângă Sibiu, de unde mă întorc cu mintea limpede.

***
Octombrie. Final de relaţie. Sună ca un titlu de film din spaţiul est-european. Nu neapărat premiat. Dacă nu ne asumăm, viaţa trece pe lângă noi. Inspir. Expir. Aer.

***
Planificasem o Lisabona, dar pandemia e tot mai aprigă. E vizuală prin grafice, câinoasă prin demers, sinistră prin perspective. Aşa că improvizez: gust pasteis de nata, ascult fado, citesc Autobiografia lui Peixoto şi îmi spun că la anul sigur trebuie să reglez lucrurile. I'm gonna fix you.

***
Final de noiembrie la Socolari, cu Bufniţele şi Comisia Imaginară de Cultură, ne comportăm normal şi râdem în valuri, de parcă am vrea să sfidăm pandemia. Ne iese.

***
31 decembrie, aproape de miezul nopţii. Derulez. 2020, cu toate denivelările lui, m-a învăţat foarte multe despre mine. Uman, mi-am dat seama şi mai mult că am aproape oameni de nepreţuit. Profesional, a fost foarte bun spre excelent.

Am râs la fel de mult, am trăit la fel de intens. N-am călătorit pe dinafară, dar am cercetat pe dinăuntru. A fost un an-punte spre noi înşine, ne-a vorbit despre cât suntem de vulnerabili şi mici, dar cât putem fi de puternici şi mari.

Şi pentru asta, din Lisabona mea interioară, zic "Obrigado".

Lights will guide you home
And ignite your bones
And I will try to fix you



*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 6 martie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus