07.03.2021
21.12.2019

Sunt acasă cu ai mei. Deşi nu am mai fost demult împreună, nu sunt mulţumită. Rudele îşi dau cu părerea despre cum ar trebui să-mi găsesc un job bine plătit, să las visele despre artă şi îmi dau ca exemplu reuşitele lor de până la 25 de ani. Îmi promit că e ultimă dată când mai vin acasă de ziua mea. Nu am, ca de obicei, o listă cu obiective pentru anul viitor. Am doar o dorinţă secretă şi una oficială: un iubit şi să intru la doctorat, dacă e posibil, cu bursă.

2020!

După sărbători mă întorc la Cluj, caut proiecte, scriu, aplic la cam tot ce găsesc legat de dramaturgie. Mă simt utilă, productivă şi am impresia că lucrurile se îndreaptă în direcţia bună.

Încep să vorbesc cu un tip. Nu simt nimic şi mă îngrijorez. Mi-e teamă că mi-am pierdut abilitatea de a mă îndrăgosti. Mă gândesc mult la cum am simţit dragostea de-a lungul timpului. Oare m-am îndrăgostit prea mult în adolescenţă şi mi-am risipit şansele? Îmi pare rău că am fost aşa cuminte în studenţie, că am avut impresia că mi-ar scădea performanţa dacă nu m-aş concentra 100% pe facultate, că n-aş mai fi un copil bun.

Martie - mai 2020

În perioada de izolare impusă vorbim la telefon mult şi multe. Mă simt atacată constant pentru că nu sunt virgină pentru el şi pentru că i-am zis odată că nu cred că e etic să le pretinzi oamenilor fidelitate. Îl văd ca fiind singura opţiune şi continuăm să vorbim. Mă învinovăţesc că-mi neglijez valorile pentru nevoia de a avea alături pe cineva. După lockdown o să ies şi o să cunosc alt tip.

Mă sună fostul şi-mi propune să reluăm relaţia. E neaşteptat de bine, nu e ideal, dar măcar înţelege ce e misoginia şi idea de libertate. Mă fascinează discuţiile scurte despre cărţi, conspiraţie, călătorii, teatru, despre orice. Însă, după câteva zile dispare. Îi trimit un mail în care-i povestesc cum mă simt şi-mi răspunde cu rugămintea de a nu-l mai căuta niciodată. Mă simt vinovată şi negociez cu mine să accept că am greşit cerând o explicaţie. Să trimit acel mail a fost singurul moment eliberator din ultima perioadă.

Timp de trei săptămâni nu mă pot mobiliza pentru nimic. Doar stau şi citesc. Mă trezesc într-o dimineaţă şi-mi amintesc că am un proiect pe care l-am câştigat, că trebuie să-mi scriu monodrama, că niciun tip nu e mai important decât cariera mea.

Îmi pierd umorul în scris şi mă întreb de ce. Mă deranjează că ceilalţi se aşteaptă să scriu teatru amuzant, dar mă străduiesc să nu fiu sub nivelul aşteptărilor. Mă deranjează că mă autocenzurez. Vreau să scriu în raport cu ce simt acum.

Particip la sesiunea gratuită a programului Scrie despre tine. Sunt convinsă că o să mă înscriu, că o să scriu un text fain şi că o să mi-l asum, că mă va maturiza şi responsabiliza. Vreau să consum etapa asta, să nu mai rămână nimic de exprimat. Să scriu mai raţional, să construiesc emoţii, nu să le revărs. În cele din urmă, mă sperii de cât de personal pot scrie şi nu mai continui. Mă întristează că nu am control asupra stărilor mele.

31 iulie 2020

Dimineaţă urc prima dată pe un cal. Mi-e teamă, vreau, tremur, plâng, nu mai vreau. Până la urmă încalec şi e copleşitoare liniştea.

Seara ies la primul date cu tipul cu care vorbesc de câteva zile. Am fluturi în stomac şi un zâmbet tâmp, incontrolabil. Simt că mă pot îndrăgosti iar şi nu-mi pasă că e prea devreme să mă gândesc la asta. Următoarea lună şi jumătate continuăm să ieşim şi să vorbim vrute şi nevrute. E partenerul potrivit pentru a avea relaţia pe care mi-o doresc. Deduc din unele comportamente de-ale lui că şi el îşi doreşte şi iau iniţiativă.

17 septembrie 2020

Îi zic că am nevoie să ştiu care e statutul relaţiei. Că îmi doresc stabilitate, că mi-e drag şi întreb dacă vrea sau nu să intre în asta. Nu vrea... Nu vrea pentru că eu îmi doresc copii, la un moment dat, iar el nu. Îi explic că nu vreau în viitorul apropiat, dar îmi dau seama că sunt egoistă şi că ar trebui să înţeleg. Nu-i pot cere să stea lângă mine doar până când mă hotărăsc că e momentul să-mi fac o familie. Şi totuşi, motivul lui mi se pare absurd. Sunt prea imatură să conştientizez greutatea discuţiilor despre copii. E prima dată când propun o relaţie, prima dată când sunt refuzată şi prima dată când "rămânem prieteni" mi se pare greu de acceptat. De fiecare dată când am zis-o eu, a fost o dovadă de grijă.

La finalul zilei aflu că am obţinut bursa doctorală. Mă bucur, dar nu cum se cuvine. Îmi promit că o să recuperez şi îmi lipesc pe perete inima detaşării.


Între august şi octombrie particip la workshopul de film documentar coordonat de Mona Nicoară, în Focus Atelier (Asociaţia Reciproca). Lucrez la un scurtmetraj despre cum văd. Ad litteram.

Iau camera şi filmez în funcţie de cum îmi dau seama că funcţionează atipic ochii mei, având nistagmus. Subestimez efortul. Încep ca o joacă şi termin cu ore destul de solicitante de muncă, dar satisfacţia e pe măsură. Mă vrăjeşte ideea de a decide eu tot. Şi nici măcar nu mi se pare greşit că mă vrăjeşte. Cu toate astea, mă simt vulnerabilă. De la a trece peste ameninţările oamenilor, pentru că filmez în spaţiul public, până la a spune o poveste pe care mi-am dorit mult timp să n-o expun. Mi-e teamă să nu fac ceva patetic, prin care să fiu identificată doar ca o tipă cu o dizabilitate. Până la urmă, iese ce trebuie.


Finalul de an e ameţitor. Încep să tuşesc, dar, având în vedere că nu pare ceva grav, nu mă îndur să dau 400 de lei să mă testez. Mă izolez până îmi trece, doar că nu mai trece. Şi izolarea e şi mai frustrantă când în jurul meu sunt evenimente la care îmi doresc să particip.

Merg la pneumolog şi îmi zice că e foarte posibil să fi avut covid. Mă sperie ideea c-am avut şi merg la tot felul de controale medicale să mă asigur că totul e sub control cu corpul meu.

Mâine e ziua mea. Fac pui cu susan pentru prietenii din Cluj şi trag linia imaginară. A fost un an cu mult dor de teatru, dar şi cu bucuria unor spectacole online, pe care nu le-aş fi putut vedea live. Cu conştientizarea faptului că nu sunt atât de solitară pe cât îmi imaginam. Cu bucurie meschină de a sta toată lumea pe scaun la concert, ca să nu mai fiu eu ciudata care nu dansează. Cu bucuria spaţiului personal la TIFF, spaţiu în care nu am mai simţit că vreau să fiu mică, mică, ca să nu ating pe nimeni când mă emoţionez la film. Cu bucuria şi satisfacţia jucăriilor pe care le-am croşetat. Cu entuziasmul de a descoperi că mă pot îndrăgosti iar.


Şi cum anul se termină, iar eu tot nu am o relaţie, e timpul să trec peste o prejudecată. Îmi fac conturi pe Tinder şi pe Facebook Dating.

Gata, nu mai sunt un copil cuminte!

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 8 martie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus