Un an care a trecut greu. Altfel. Cu bune şi cu rele. Până la urmă, cam tot aşa trec toţi anii. Cu rele şi cu bune. Un an care a avut tot 365 de zile, dar care a părut mai lung, interminabil de lung, pentru că i-am atârnat lună de lună speranţe şi aşteptări imposibil de măsurat.
Ca stare de spirit, nu am fost departe de aceleaşi banalităţi, locuri comune ori expresii care au reflectat exasperarea unei întregi umanităţi confruntată cu, probabil, cea mai stranie experienţă colectivă trăită până acum. Nu spun cea mai dramatică, nici cea mai originală, nici măcar cea mai constrângătoare. Dar, cu siguranţă cea mai ciudată. Pe nesimţite iniţial, apoi din ce în ce mai acut, viaţa cunoscută de zi cu zi s-a schimbat, cu toate că cei mai mulţi dintre noi am încercat să fim aceiaşi, să ne păstrăm obiceiurile şi comportamentele uzuale. Cu toate acestea, am resimţit profund restricţiile de circulaţie, izolarea, imposibilitatea socializării curente, toată această distanţare socială, absenţa tumultului cotidian al străzii. Spre norocul meu, am avut parte de o grădină în care am putut să mă plimb şi care mi-a înfrumuseţat şi înmiresmat multe din orele zilelor, şi de un motan alb, tandru şi jucăuş, complet indiferent la pericolele posibile şi imposibile ale pandemiei, care mi-a înveselit momentele de singurătate. Şi, în pofida faptului că viaţa străzii şi programele uzuale ale vieţii personale de dinainte de Coronavirus mi-au lipsit foarte mult, ar fi o ipocrizie să nu admit că au fost şi lucruri pozitive în această perioadă de stat acasă: am citit mai mult, am vizionat zeci de seriale şi filme, aşa cum nu am mai făcut-o de ani de zile, am acordat atenţie sporită unor fenomene şi aspecte diverse peste care treceam în general cu maximă lejeritate, am observat milimetric explozia fantastică a naturii în toată splendoarea ei pe parcursul unui an bizar pentru noi, oamenii, dar la fel de minunat pentru restul plantelor şi fiinţelor, şi am regăsit resurse noi pentru scris.
A fost un an de trecere pentru că, mental, am depăşit o barieră, pusă tot de mine cu deja prea mulţi ani în urmă, şi am putut să termin un nou volum de proză, Gripa. O poveste de Crăciun, apărut recent, la sfârşit de ianuarie la editura Tracus Arte. Anunţat cu titlul acesta prin 2011, gândit şi scris în minte de câteva ori, romanul a fost terminat la Ierusalim în 2020 şi nu are nici o legătură cu pandemia Covid 19. În sensul că nu pentru că a fost un continuu lockdown şi am stat mai mult pe acasă am început şi terminat un nou volum, şi nici pentru că, ţinând cont de contextul atât de la îndemână, am scris şi publicat o carte cu titlu de pandemie.
Pentru mine, nu contează prea mult nici unde şi nici când mă aflu atunci când, în fine, scriu. E singurul timp suspendat când tot ce e în jur nu mai contează şi când trăieşti o altă viaţă. Scrisul este şi el tot o trecere dintr-o dimensiune în alta, dintr-o viaţă cât se poate de reală în cea a unor personaje şi voci pe care te strădui să le faci să respire. Cu plămânii funcţionând sută la sută, fără să aibă nevoie, sper, de nici o ventilaţie artificială.
2020 a fost cel de-al treilea an în care, graţie unei conjuncturi familiale profesionale, mi-a fost dat să trăiesc la Ierusalim.
Atât de disputat şi de dorit, oraşul sfânt al celor trei mari religii care-şi adună credincioşii în fascinantul său Oraş Vechi, veniţi de pretutindeni să se roage, un oraş cu statut nefinalizat şi o capitală râvnită atât de evrei cât şi de palestinieni, oraş al straturilor milenare cu urmele lor vizibile până astăzi, Ierusalimul este un oraş unic. Imposibil de asemuit cu nici un altul.
Am simţit mereu şi oriunde Ierusalimul ca un oraş al durerii, al durerilor istoriei şi al durerilor milioanelor de oameni care l-au populat şi ale celor care i-au trecut porţile de-a lungul miilor de ani şi care, astăzi, continuă să treacă dintr-o parte în alta a frontierelor sale disputate. În Ierusalim te doare până şi frumuseţea străzilor, a clădirilor, a ruinelor, a pietrelor, martorii tăcuţi ai sângeroasei istorii a unui oraş al patimilor, cotropit de diverse civilizaţii şi popoare care au venit, au stat, au fost alungate sau au plecat cu durere în suflet.
Ierusalimul nu este un oraş al confluenţelor. Nimic nu se uneşte aici, aşa cum se crede, şi nici nu este un oraş unificat, aşa cum se clamează politic. Rămâne, după trei mii de ani de existenţă tumultoasă, preponderent un oraş al intersectărilor şi al ciocnirilor violente între religii, etnii şi culturi.
Cea mai mare parte a turiştilor şi pelegrinilor care vin la Ierusalim trec prin el, doar ca să-şi viziteze propriile visuri, convingeri sau himere. Teleghidaţi de credinţă şi de ceea ce se aşteaptă să găsească în Ţara Sfântă, în funcţie de convingerile preexistente, creştinii refac Drumul Crucii şi-şi dau duhul să ajungă la Biserica Sfântului Mormânt, musulmanii au o singură ţintă şi o singură intrare la Moscheea Al-Aqsa, iar evreii îşi pun biletele cu rugăciuni şi dorinţe la Zidul Plângerii. Lăsând la o parte excepţiile, în marea lor majoritate, grupurile nu interacţionează şi nu sunt interesate de nimic altceva în Ierusalim. Dacă din greşeală trec dintr-un cartier în altul, nu ştiu cum să fugă mai repede, să se întoarcă în confortul mental şi religios al fiecăruia. Situaţia se repetă şi în afara Cetăţii. Nimeni nu e interesat să vadă sau să încerce să vadă cum trăieşte cel de lângă el, ce mănâncă sau cum îşi petrece sărbătorile.
Pandemia a fost, din păcate, cea care a făcut ca marile sărbători să fie similare pentru toată lumea în 2020, fiind trăite de toţi în condiţii incredibile de singurătate şi stupoare.
Pentru evrei, marile sărbători precum Pesah, Roş Haşana, Iom Kipur, Sucot şi Hanuka au fost celebrate în izolare. Măsurile luate de autorităţi au fost foarte dure pe parcursul întregului an, Israelul deţinând recordul mondial al zilelor decretate în izolare sau cu măsuri restrictive de circulaţie (peste 150). Cu ocazia marii sărbătorii Pesah, familiile nu au avut voie să se adune în jurul meselor tradiţionale, sinagogile şi magazinele au fost închise, nu s-a putut circula între cartiere, localităţi, regiuni. Pentru prima oară, unii rabini au permis comunităţilor religioase folosirea unor mijloace electronice, altfel interzise în Şabat şi în zilele festive, precum telefonul mobil şi aplicaţia Zoom, pentru a realiza o minimă virtuală apropiere între membrii familiilor.
Creştinii au trăit sărbătorile pascale în imposibilitatea de a se ruga în Biserica Sfântului Mormânt din Oraşul Vechi al Ierusalimului sau în alte lăcaşuri de cult, precum Catedrala Nativităţii din Betleem, care au fost toate închise. De altfel, Biserica Sfântului Mormânt nu a mai fost închisă în Vinerea Mare şi în Duminica Paştelui decât în anul 1349! Pe atunci, Ciuma Neagră... Oraşul Ierusalim a fost văduvit de pelerinii şi turiştii care veneau cu sutele de mii să celebreze Învierea Domnului sau Naşterea Lui de Crăciun.
Pentru arabii palestinieni şi pentru toţi musulmanii care se roagă, în fiecare vineri, Moscheea Al-Aqsa din Oraşul Vechi al Ierusalimului a fost mai mult închisă pe parcursul anului 2020, ca şi toate moscheile din Palestina, luna sfântă a Ramadanului cunoscând aceleaşi restricţii.
În absenţa vizitatorilor ale căror cifre au fost record în 2019 (4.9 milioane de turişti), Ierusalimul mi s-a părut în 2020 un oraş pustiu, trist, şi mai vizibil scindat.
Frontierele din 1967 există în Ierusalim şi sunt mulţi dintre cetăţenii oraşului dar şi dintre vizitatorii lui, de la turişti la oameni politici şi oficiali, care nu le trec niciodată, sau atunci când o fac, ori o fac intenţionat, provocator, ostentativ, ori în totală ignoranţă a unor realităţi peste care s-au aşternut mai mult de 50 de ani de conflict nerezolvat.
Am fost în anii ăştia, o trecătoare prin Ierusalim. Una privilegiată pentru experienţa fantastică, irepetabilă şi pentru apropierea de o lume fascinantă prin diversitatea, profunzimea, contrastele şi antagonismele sale. Privilegiată pentru că am trecut şi pot trece, fără probleme şi cu aceeaşi disponibilitate, eminamente culturală şi europeană, peste graniţele invizibile dintre popoarele care împart acest pământ, şi dintr-un stat în altul prin trecătorile militare ale check-point-urilor dintre Israel şi Palestina.
Dar, despre unele impresii şi experienţe de pe meleagurile fierbinţi din Orientul Mijlociu, în texte viitoare.
*