21.03.2021

S-a împlinit un an de când în Sudul Statelor Unite, unde locuiesc s-a declarat "carantina" şi cum a mea n-a fost probabil mai rea decât a altora, n-o să insist acum asupra ei. Destul că la sfârşitul acestui an de însingurare, numită oficial distanţare, am decis că retrospectivele, care până mai azi îmi păreau inutilităţi preţioase, sau moduri de autopromovare, parcă ar avea un sens în 2021. Fiindcă la fel ca alţii şi eu simt că 2020 a încheiat o epocă.

Nu sunt superstiţioasă, sau, în orice caz, nu cred în premoniţii, însă începutul anului 2020 a fost pentru mine un moment în care ficţiunea a bătut viaţa şi m-a convins, iarăşi, că aceia dintre noi care-şi "pierd" timpul cu ea, deseori ies mai câştigaţi. Nu numai fiindcă ea poate anticipa viitorul şi chiar oferi soluţii pentru situaţii neprevăzute, dar fiindcă empatia şi capacitatea de a te pune în pielea altuia, sunt şi salvatoare.

Poate ştiţi nuvela Câştigătorii a lui Julio Cortazar. E povestea unui grup de argentinieni norocoşi care câştigă la Loto o croazieră de lux spre o destinaţie necunoscută. Toţi îmbrăţişează misterul acestei aventuri fără rezerve până când pe vapor, între membrii echipajului se declanşează o epidemie şi pasagerii sunt carantinaţi. Sună cunoscut, nu? Neavând cum anticipa în anii '50 situaţia care în 2020 va transforma întreaga lume într-o uriaşă cuşcă, Cortazar e interesat de explorarea relaţiei de putere dintre echipajul care cunoaşte adevărul dar îl ascunde şi pasagerii care vor trebui să înveţe să-l caute împreună.

Fiind eu însămi pe un vas de croazieră la începutul lui 2020, sigur că nu-mi aminteam toate aceste detalii, deşi mă urmărea din ce mai puternică senzaţia de déjà-vu când bovarizam pe diversele punţi supraetajate. Sindromul Câştigătorii s-a declanşat odată cu întoarcerea spre lumea reală, trecând din paradis în paradis caraibian, prin apusuri ca în filme şi un program vesperal asemenea. Toate acestea, repetate vreme de câteva seri mi-au creat sentimentul acut că răsfăţurile consumeriste pe care le experimentam cu naturaleţe, ca şi cum mi se cuveneau, ascundeau un catch de rău augur. Degeaba mă uitam însă în toate zările şi postam frenetic poze pe Facebook - înţelesul croazierei îmi scăpa, pe măsură ce obsesia cu nuvela lui Cortazar creştea.






Revelaţiile din martie 2020 despre virusul care omora zeci şi sute de mii şi care, pe cei mai norocoşi dintre noi ne-a trimis numai în carantină, similar cu ce li s-a întâmplat personajelor lui Cortazar, nu mi-au oferit, din păcate satisfacţia presimţirii "culturale"-- fiindcă la vremea aceea, pe cine mai interesa încă un text care prefigurase ce simţeam cu toţii pe pielea proprie? "Realitatea" era (iarăşi) "cu mult peste ficţiune," cum tot premonitoriu spuneau cei de la Divertis acum vreo 20 de ani...

Şi totuşi ficţiunea şi reapropierea de ea, după ani de alergat frenetic în toate direcţiile şi făcut ce trebuie, m-au salvat în 2020 când am avut şansa să evadez din angoasa cotidiană şi să recitesc de plăcere cărţi care mă marcaseră dar şi să redevin eu însămi personajul principal al reveriilor atâtor plimbări fără ţel, evadări pe ceas în natura idilică a orăşelului universitar în care locuiesc. Refăcând obsesiv aceleaşi câteva trasee pe care mi le puteam permite în timp de carantină sau descoperind altele, ignorate deşi atât de aproape de casă, cred că am reuşit performanţa, după mai bine de 10 ani de locuit aici, să cartografiez un spaţiu propriu. Poate şi fotografiindu-l în exces şi exasperându-i astfel pe mulţi amici de pe Facebook, care s-au convins că eu eram "una d-alea" care postează doar floricele când nu le încarcă pereţii cu poze de prin muzeele lumii. Mais, passons...






Chapel Hill care se mândreşte cu cea mai veche universitate de stat din Statele Unite a pornit, neîndoielnic ca un experiment utopic în 1789/1795 de la ideea de sorginte romantică, perfect credibilă în contextul de atunci, că apropierea de natură (şi depărtarea de "depravarea oraşelor") va stimula în studenţi pornirile cele mai nobile. Sigur, această premiză era discutabilă şi atunci, după cum discutabilă se dovedeşte şi astăzi, când diverse organizaţii studenţeşti (fraternities şi ocazional şi sororities) îşi mai dau în petec. Astfel, petrecerile ilegale de la începutul semestrului de toamnă al lui 2020 au dus la trecerea universităţii la programul online pentru marea majoritate a studenţilor (aproximativ 30.000 în 2019).

Urmarea proiectului utopic dar şi a ofertei generoase a zonei, în aria pe care mulţi o ştiu drept The Triangle, incluzând Durham, unde e sediul universităţii Duke (şi Raleigh, capitala statului Carolina de Nord), pădurile abundă şi infrastructura este minunată dar insuficient folosită. Până primăvara trecută, când străzile pe care mă plimbam de ani de zile fără să văd suflet de om, s-au umplut de personaje cu măşti, de biciclete, de câini, de copii; când în curţile caselor am văzut zile la rând, dimineaţa, parcate maşini, şi, când în sfârşit am putut să-i salut pe stăpânii grădiniţelor de flori pe care le tot pozam.






Cât de neaşteptat era să descopăr această fragilă componentă umană, care acum făcea eforturi să-şi facă simţită prezenţa în ursuleţii puşi la fereastră, în flamingii roz de plastic plantaţi în faţa caselor, în stanţarea cu urme de urs la 2 metri distanţă a tuturor străzilor care formau ruta mea obişnuită. Abia acum când toţi deveniserăm domestici, lucrând din casele proprii şi plimbându-ne zilnic în cartier şi în week-end la pădure, am ajuns să remarc cât de solitare erau ieşirile mele săptămânale, desfăşurate mereu la ore când toţi aceşti vecini erau la serviciu - şi cât de aleatorii interacţiunile sociale, mai ales cele din călătorii, de la conferinţe când, după ce făceam cunoştinţe de complezenţă, pe cei mai mulţi nu-i mai întâlneam decât tot aleatoriu, la altă conferinţă, în alte restaurante, pe alte plăji, în alte parcuri de distracţii.

Ca în povestea lui Cortazar, ca să revin la ea, şi noi, limitaţi brusc primăvara trecută la un spaţiu restrâns, încercam, mai abitir să găsim moduri de a ne face simţită prezenţa pentru ceilalţi, de a comunica cu vecini cu care până atunci n-avuseserăm nimic de împărţit, chiar dacă asta însemna ieşit în faţa casei pe scaune de grădină, distanţaţi regulamentar şi povestit despre familiile din alte oraşe şi alte ţări pe care n-aveam să le mai vedem o vreme.

Cât?

Dar cine putea ştii? Ca în nuvela aceea în care lumea se întoarce pe dos şi în locul rutinei plicticoase şi previzibile, staţiile de metrou încep să se succeadă aleatoriu, absurd-orice era posibil. Şi America pe care-o ştiam, obsedată de eficienţă şi succes, dispăruse. În locul ei, această lume dezorientată, în care nu trebuia să duci, dar nici nu mai puteai lua cărţi de la bibliotecă, în care, după decenii de la căderea lui Ceauşescu, vedeai cozi la magazinele de alimente, nu din pricină de penurie ci fiindcă nu era destul loc să ne mişcăm distanţaţi înăuntru...Şi oraşul care mustea de studenţi, ca şi campusul, era dintr-o dată spectral, supra-dotat tehnologic, dar tot spectral, în ciuda marilor corturi albe, în care câte un temerar stătea singur la câte o masă...


Până la urmă ce dă fibra unui oraş? Mai ales unul mic, universitar, cu un campus utopic şi păduri care te separă de restul lumii ca un alt continent? Probabil că gesturi de solidaritate precum marşul maşinilor profesorilor prin cartier, când copii şi părinţi ieşiseră în faţa caselor să facă cu mâna învăţătorilor lor din maşinile decorate cu semne de "We miss you". Cam patetic din perspectiva revoltei din Câştigătorii, dar probabil mai reprezentativ pentru noua domesticitate şi generozitatea de grup declanşate de carantină, chit că acest exces de generozitate pornise iniţial, ca toate lucrurile gratuite, tot de la o categorie insuficient recunoscută şi răsplătită social şi salarial şi aici ca şi în alte părţi: cea a profesorilor.

Mais, passons - fiindcă au existat mari gesturi de solidaritate şi din partea muzeelor precum Metropolitan, a galeriilor de artă din Italia, Franţa, Anglia ş.a.m.d. şi chiar a serviciilor de streaming, pentru o lună-două, nemaivorbind de măsurile de protecţie socială care au prevenit evacuarea din locuinţe şi concedierea celor care lucrau în serviciile publice, în restaurante, pe autobuze şi aşa mai departe. Pentru mulţi dintre noi, salvarea mentală în carantina forţată a anului 2020 a constat în redescoperirea solidarităţii de grup, a faptului că a devenit permis să întârzii cu cărţile la bibliotecă şi să vorbeşti public, fără să te mai simţi ostracizat despre cum te apucă depresia de la singurătate şi stres (deşi în America, văitatul în public este tabu). Mai mult, având timp să ascultăm poveştile altora, ne-am descoperit noi înşine un nou fel de generozitate (sper că nu închipuită) şi grijă, măcar la nivel simbolic, pentru cei care, în mod clar, aveau de suferit mai mult decât noi din pricina răsturnării lumii.


Reduşi la mişcarea fizică în micile noastre universuri, am rezistat cu toţii, mai bine sau mai rău datorită social media, a filmelor şi cărţilor favorite, în vreme ce aceia dintre noi care-şi găseau debuşeul pe stadioane sau la concerte, în baruri sau cafenele, la Târguri de carte sau conferinţe cu mii de participanţi, au suferit mai mult. Ştim deja că după toate acestea nu vom ieşi la lumină neschimbaţi. Deja, chiar şi între prieteni se văd urmele radicalizării discursului, nemaivorbind de viaţa publică americană sau europeană, în care rezultatele manipulării prin reţele sociale cărora le-am fost pradă uşoară vreme de un an au dus la fenomene despre care se pot - şi se vor - scrie cărţi.

Văd aceste schimbări, din păcate şi în psihologia studenţilor mei de la cursul de română, care, deocamdată privaţi de posibilitatea de a călători în România ca să-si exerseze abilităţile lingvistice, par să vadă în demersul învăţării limbii şi în studiul culturii, acte gratuite care-i îndepărtează de viaţa "reală", în care cu atâta nerăbdare doresc să se arunce (mai ales după un an de carantină şi şcoală online).

Mi-amintesc cu tandreţe de o studentă foarte bună de la portugheză care mi-a mărturisit în august 2020, când tocmai se trecuse la online, urmare a creşterii alarmante a cazurilor de infectare în campus, după primele săptămâni din semestrul de toamnă, că ea plănuia să zboare în Croaţia pentru ca acolo să se poată întâlni cu prietena ei portugheză de origine română ca să studieze împreună online, dar din Europa. Planul mi s-a părut nebunesc, aşa cum numai la 20 de ani poţi avea, dar sper să-i fi reuşit.

Fiindcă e în toate aceste mici gesturi de afirmare a voinţei individuale sau de grup, ceva înduioşător, don quijotesc, probabil inspirat din ficţiune şi din filme, care sper să reziste în discursul public şi după ce vom reveni la viaţa termenelor fixe, când cultivarea grădinii proprii va înceta iar să mai fie un subiect "hot" despre care să postezi poze pe reţelele sociale.

(UNC Chapel Hill)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus