Cred că există un Dumnezeu al "seeker"-ilor, adică al celor care se caută în gesturile cele mai mărunte şi Dumnezeul acesta bun e în marcajele de pe şosea şi în nanosecunda în care deschizi ochii şi trezia învinge.
Anul 2020 care nu se mai termină (pentru că, oameni dragi, suntem încă în 2020) a deschis pentru o femeie mititică - cu rădăcini mari înfipte în Botoşaniul dealurilor cu biserică şi câmpurilor de rapiţă - drumurile patriei. Pentru că în faţa neprevăzutului, acestui neprevăzut de an, am fost mici tare şi tot mai mici.
Despre drum.
Drumul e o necesitate a fiinţei mele căreia am învăţat să îi dau curs. Cred că exist cel mai puternic în şi prin mişcare şi mă dedic drumului. E un magnet în tălpi în permanenţă atras de întâmplare. Un curaj pe care mi-l revendic. Probabil singura constantă, de altfel, încercarea de a cunoaşte lumea într-un mod onest care complimentează afectul şi onorează felul crud, dureros şi drastic de a mă dărui vieţii: complet şi netemător.
Aşa că, dragi cititori, acest eseu nu va fi despre anul 2020, pentru că el deşi calendaristic a început a trăit şi s-a murit (licenţă neîntâmplătoare), nu s-a intersectat cu timpul într-un mod ortodox. Este un an aflat la periferia dintre suferinţă şi regăsire şi acestea sunt lucrurile care îmi ard în piept şi nu vor fi trecute cu vederea de dragul fanteziei oratorice... Sunt lucruri de o altă calitate, născute din tăcere, izolare, putinţă şi neputinţă, existând împreună şi mai ales artă şi mult mult curaj artistic îmbrăţişând o comunitate dezorientată, deposedată de credinţă şi speranţă. (Păstrez sarcasmul şi lirismul.)
Şi cum anul acesta este o linie, frântă, nu am decât frânturi de drumuri.
Drum 1. Mânăstirea Doamnei, lungul drum al lui februarie spre casă
Din Pache Protopescu, mi-am luat fratele, Igienolul, clorul, măştile şi spirtul, o mie de suluri de hârtie şi m-am dus acasă să o prind pe mama când vrea să sară gardul spre biserică. Am plecat din Bucureşti ca un expatriat. Când se golise capitala şi s-a instaurat starea de urgenţă stăteam la balcon ca evreii din triburile israelite la începutul deşertului. Eu şi alţi vecini cu ochii mari. 40. Când am auzit pentru prima dată clopotele bisericii în sectorul 2, am înţeles la secundă că această pandemie care ne-a bruscat realitatea va necesita o reorganizare a priorităţilor. Cine voia să îşi ia apartament, s-a mai gândit o dată. Ne-am retras în case şi în noi, cu tot ce aveam mai bun şi inextricabil. Eu cu o gardenie, tu poate cu un ficus. Aşteptam într-o cameră cu parchet de nuc fără covor. Metropolitan Opera.
Mi-am comandat o saltea de yoga şi un vibrator. Cu sânge rece. Eficienţa mă excită.
M-am mutat din Pache definitiv. Plecarea mea nu era doar simbolică.
A durut.
Acasă. Am procesat lucrurile gradual şi cu foarte mare atenţie. E ceva în urgenţă care elimină panica şi în calitate de prim semn al zodiacului, instinctul meu de supravieţuitor s-a activat ca un scut şi am fost mână de fier pe pământul meu pentru că Ares şi strămoşii mei luptători sau lupi au cerut-o.
În rest, trezit, spălat, dezinfectat, bileţele pe oglindă, mâncat, curte cu şes, şezlong, stat sub cireş, citit sub cireş, 4 câini & 7 pisici de hrănit, tuns, iubit, alergat, educaţie la educaţie.
Trezit, spălat, dezinfectat... (98%)
8. 8 pisici.
Am adoptat o pisică şi am trimis bani către alţi eroi salvatori ai animăluţelor străzii. Soku (prezent) este totemul acestei pandemii şi aşa cum oamenii de la începuturile lumii au venerat fiarele pădurii, aşa sunt şi eu pe vecie legată de prezenţa mistică şi grandoarea acestei feline tembele.
Acasă. Nu mi-am permis să cedez emoţional nici o secundă. Autoritatea paternă - pe petrolier în Oceanul Atlantic, mama - în dormitor, Andrei - pe culmile disperării, eu - în pragul şomajului tehnic. Cu toţii, personalităţi accentuate şi în mod irevocabil diferiţi sub toate aspectele, într-un spaţiu care nu mai era al nostru - dar care a fost de la începutul timpurilor acasă.
Am fost recunoscuţi de către autoritatea maternă ca adulţi independenţi în ACEASTĂ perioadă, nici o secundă mai devreme. Marea tragedie a acestui secol, dezrădăcinarea afectivă. Când comunitatea este esenţială. Şi rădăcinile sunt puternice. Legătura mea de sânge cu ai mei a devenit nu mai puternică ci reală.
Am vopsit copaci. Am udat grădina. M-am trezit la 8. M-am culcat la 10. Nu am scris, dar am băut vin.
Teatrul.
În timpul ăsta, Teatrul Excelsior şi-a desfăşurat activitatea exclusiv online. Iată, o nouă zi, o nouă provocare.
Yoga de două ori săptămânal cu Monica Petrică, canto cu Ana Cebotari. Întâlniri pe zoom. Nopţi întregi pe youtube căutând microfoane condensatoare, recenzii. Cuvinte noi ca:
Bundle, pop filter, shock mount, XLR
Phantom Power de 48V
Interfaţă audio
Wondershare Filmora, Garage Band, Da vinci, Zeedo, Thomann, Soundcreation
Randare
Se monetizează?
Dubla 1500
Am tras un solo de voce de 50 de ori. La 51 am fost avertizată că voi fi căzută din drepturile părinteşti.
Am căutat lumina pentru filmări ca şi cum aş fi fost în peştera lui Platon, mi-am pus cearşafuri în geam în mod ineficient, m-am machiat de 7 ori greşit şi o dată bine şi de câteva ori am dat vina pe sistem.
Am editat filmuleţele pentru show-ul de improvizaţie. 15 ore pe zi. M-am împletit în cablul de laptop. Am văzut cum sub ochii mei dispare tot ce am lucrat la o apăsare greşită de buton. Am ţipat la floarea soarelui.
Am transpirat pe scaun făcând improvizaţie şi am râs isteric şi de bun augur. Poate unul din cele mai revelatoare experienţe din anul trecut şi cele mai relevante. Mi-e dor de ei ca lui Puck de o farsă nouă. Şi îi admir în secret şi pe faţă.
Vremea lui accept şi mă supun. Şi aşa a fost. Total şi fără menajamente.
Mai.
Duios o dubă cu castravete trecea.
Cald.
Cules cireşe - inclusiv de la vecinu.
Floarea soarelui.
În piept, lumină.
Drum 2. Gărâna. E vară, suntem vii. Wim Hoff pe Transalpina
Când m-am întors în Bucureşti m-am remutat în Tineretului. Am bătut 36 de cuie perimetral, the only way to do it şi m-am cazat într-o vată de zahăr moale şi consistentă - prietenia.
Adică m-am reîmprietenit cu prietenia dintre mine şi un cuplu puternic bussines-orientated, cu înclinaţie spre practici spirituale ca eveniment al sufletului întru evoluţie. Fondatorii Izi Bac.
Duminica eram pe respiraţie. Ceva Wim Hoff. Când aerul din Bucureşti s-a dovedit irespirabil, 4 scaune pliante, un zmeu şi 11 ore mai târziu eram în Gărâna, la coadă la langoşi.
În vârf de Semenic, cea mai bună afinată.
În Poiana Lupului, jazz sub stele.
80 de oameni pe butuci. 10 rulote pe cursul apei. Dor de Papi.
Noaptea am ridicat un zmeu şi am înţeles, din vârf, că am urcat. Era vară, eram vii şi recunoscători.
Restul, poezie.
În cap, Aurora. Sau cum am făcut două drumuri într-unul. (subpunct la drumul 2)
Din vârf de munte, la malul mării. Cu un ghiozdan şi fără încărcător. O neînţelegere, dar nicidecum o greşeală. Eram în cap Aurora şi se anunţa redeschiderea circului de vară în timp ce undeva în Grecia cineva probabil făcea surfing. Această discrepanţă fantastică încă mă amuză te-ri-bil.
În cap, Aurora
şarpe de lumină e plexul solar
am văzut ce înseamnă adevărul.
într o mansardă, s au deschis un geam şi o poartă
era poarta leului.
într o bucătărie, s a băut un vin pe jos dintr o cană cu toartă.
am spart paharul cu picior.
într o zi o pisică m a locuit şi acum sunt pisică
calico.
pe un drum m am uitat în ochii cuiva cu tot cine sunt
şi acuma
mi e frică
să văd.
o chestiune de energie.
într un cântec mi am înţeles şi mi am iubit părinţii
într un pahar de vin mi am rupt capul şi dinţii
într o viaţă am fost ţigancă.
am făcut nişte wim hoff si acum totul
se leagă.
într o zi m am trezit
şi acuma sunt trează.
am suit un munte
si de atunci
îmi e casă.
într o vară mi am fost
şi picior şi masă.
concluzie:
accept şi mă supun.
poveste de adormit în cap,
Aurora
e vară, suntem vii
Solitudinea deja venea cu singurătate.
Drum 3. Piatra Neamţ cu un neamţ în plisc 98%
Teatru.
În Bucureşti am intrat în Excelsior într-o duminică în ideea în care aveam ceva de filmat. Scurt mi-a fost scurt circuitul când am realizat că nu e nimeni. Un hău.
Era DUMINICĂ, de aia, Aurora. În capul meu, Aurora, duminica era zi de Familia Addams, 3 ore la machiaj, yoga şi canto. Glume la cabină, adrenalină.
Un. Hău. Am plâns ca prostul şi pentru asta mi-am şi aprins singură luminile în scenă, ca să pot să beau un fresh şi să mă şmârcâi cu talent în faţa unui public inexistent.
Nu există teatru fără actori. Fără energia noastră, era un loc care mirosea a cantină cu prea multe scaune şi fără umbrele.
De aia, când am plecat spre Piatra m-am dus tare şi cu încredere. Am intrat în două proiecte consecutive şi inedite. Mi-am văzut colegii la balconul teatrului. De unde stăteam eu, erau minunaţi.
Am creat şi am muncit cu mască pe faţă, mai mult individual. Am înregistrat audio şi am fost ghid pentru 15 oameni. Am învăţat să merg pe patine cu 4 roţi şi să colaborez cu seriozitate. M-am asumat secundă cu secundă. Nu 98%, 100%. Nu am lăsat nimic din ce am făcut să treacă neprocesat. Şi sunt mai puternică pentru că mi-am dat voie.
Despre Viitorul din trecut al lui Clemens Bechtel am mai scris. 98% decizia corectă îl veţi vedea.
#trecutul din prezent
eram în izolare.
acasă.
acasă sunt pruni şi o troiţă în faţa porţii.
dintr un anumit loc de pe deal, pot să văd biserica.
Un regizor întreabă;
În 2050, unde voi fi.
Abrupt: În Italia, unde înfloresc măslinii.
Bun, bun.
Mă întreabă:
dacă îmi aduc aminte de incidentul Covid, dacă mi e dor de casă şi dacă nu vreau să mă întorc.
Şi primele imagini care mi au trecut prin cap au fost cele ale tuturor fabricilor părăsite. Uriaşe testamente ale unor vremuri de care unii s au scuturat ca de păr de pisică. Fier şi beton pe care creşte muşchi ca un mormânt într un cimitir pe-un deal.
Şi am răspuns că nu. Nu mi e dor.
România nu mai există.
Este un loc de joacă părăsit, mai scârţâie un leagăn când bate vântul.
E pustie.
Ca după Cernobîl. Totul a fost sacrificat şi totul a fost lăsat în urmă.
Maşini răsturnate locuite de câini şi bucşuşi.
Un cal ieşind din biserică.
Ţi luminile de Paşte din Piatra Neamţ în formă de penis,
atârnând nefuncţionale.
Singurele lucruri care mişcă, vântul şi o conservă. O conservă ca martor al unei civilizaţii.
Fantezia asta crudă şi magistrală în acelaşi timp s a creat în timp ce vorbeam, smulsă de pe buze ca un râs incontrolabil. Şi s a transformat într o călătorie în imaginaţie. Într o întreagă lume. Altă lume.
În intimitate, în timpul distanţării.
În intimitate, de care ne e dor.
Sunetul vocilor noastre in căşti.
Şi sunetul paşilor voştri în urma noastră.
Şi mă gândeam.
Suntem trişti, dezamăgiţi şi singuri.
Dar nu despre asta este vorba în acest spectacol.
Ci despre cum suntem aici, puternici, creativi şi într o intimitate colectivă, asumată si conformă acestor vremuri seci.
În Piatra stau în vârf de munte.
Am luat încă o pisică de pe stradă care a fost adoptată şi în speranţa că nu am stricat-o, sper că e la fel de nesimţită.
Mi-au intrat 3 câini în curte: Bubu, Juflă şi Bocanc. Au plecat.
Sper că nu i-au mâncat lupii.
Drum 4. Valediction
Sunt în Bucureşti. Cu pisica în ghiozdan, alunecând pe-o gheaţă.
Am ajuns în Bucureşti, din nou, cu un zâmbet tâmpit pe faţă. S-a închis cercul.
Mă reîntorc la dans. La Linotip.
Nu azi, am febră musculară.
Dar.
S-a strâns mult dans în mine.
S-a strâns mult chef în mine.
S-au strâns feţe dragi buluc în mine.
S-au strâns felicitări şi pumni pentru UNTEATRU în mine.
Deci. Sunt aici.
Dând bice pe profesional.
Aşa că.
Numai bine.
Staţi în curaj, mai hacana.
Lov, A.
