Viaţa-ecran, viaţa-muncă: şcoala de duminică, prelegerea de duminica asta...

... care ar trebui însă urmată de discuţii, de seminar...
 
Deşi ar putea reprezenta o şansă să ne despărţim de racilele (anume, stilistic, folosesc acest cuvînt vechi, adînc încrustat) lumii vechi, adică ale prezentului atît de puţin actual de care, firesc, ne agăţăm şi pe care cu atîta amar de încrîncenare, din simplă comoditate (comoditate, comorbiditate: comoditatea ca anticameră a morbidului) şi inerţie, ne temem că l-am putea pierde, ca întotdeauna, ca de multă vreme deja, ca de atîtea, prea multe ori, noua situaţie pandemic-revoluţionară va fi profitabilă doar celor care ştiu să profite deja de ea: întreprinzătorilor capitalişti.
 
Fiind deci capabili să răspundă, să corespundă mutaţiilor "obiective", climatice sau virale, prin propriile salturi, readaptări şi mutaţii, ştiind, altfel spus, să se lase "contaminaţi", "infectaţi" de dinamica mutaţional-revoluţionară, ei profită deja de mutaţia climatică pentru a-şi muta, transpune, "traduce" afacerile pe "bio" şi "verde", spălîndu-şi public (nu şi efectiv, pe bune lăuntric) o conştiinţă pe care, totuşi, nu şi-au recunoscut-o niciodată ca fiind pătată, încărcată etc. Pe scurt şi ca să nu mai pierdem vremea: dacă nu s-ar prezenta ca simple oportunităţi de (noi) afaceri, revoluţiile, nicio revoluţie efectivă, care să se înscrie în durată, nu ar avea (sau nu ar fi lăsată, încurajată chiar, să aibă) loc. Ca să nu ne mai întrebăm unde sînt revoluţiile şi cine sînt revoluţionarii. Iată-i, în plină acţiune. Nimic, repet, nefiresc în asta. Din contră: firescul însuşi.
 
Digitalizarea ca dematerializare, ca abandonare a "materialităţii" publice, venea oricum puternic din urmă. Cînd însă, ca măsură de anti-criză pandemică (regim pe care ar trebui să-l înţelegem ca un nou capitalism de război, numai bun, a-moral, pentru afaceri), întregul spaţiu public a fost închis, interzis, digitalizarea şi dematerializarea serviciilor (ca deplasare, ca nouă ascundere şi mascare a exploatării) a devenit irezistibilă, căci lipsită de concurenţă.
 
Dar - mă opresc iarăşi să mă întreb - nu aşa funcţionează, de fapt, dintotdeauna, piaţa "liberă", adică nu prin întrecere, ci prin eliminarea, prin neutralizarea, prin scoaterea din joc a adversarilor, a contra-concurenţilor? Nu acesta este, de fapt, jocul politic al "naturalităţii" economice? Nu asta - repet: neutralizare, scoatere din joc a adversarilor - înseamnă neoliberalismul ca guvernare juridică, ca mascare a politicului, inevitabil particular, în "universalism" al Legii?
 
Ba da. Nimic nou deci, doar accelerare, intensificare, profitare de situaţie, speculare a situaţiei istorice: aceasta ne este actualitatea, aceasta este adevărata actualitate a prezentului. Deci, inevitabil, şi hiper-vizibilizare, de-monstrare: lucrurile ne trag, acum, de mînecă să le vedem şi să le spunem, iar noi nu şi nu. De ruşine, poate. Ne este, probabil, ruşine să recunoaştem, şi atunci persistăm şi ne afundăm, perseverăm. Şi nici asta nu ar fi ceva nou.
 
Dar unde voiam să ajung, ce voiam să denunţ este pericolul serialelor de pe platformele digitale nonliniare (sau postliniare, adică aflate oricînd la îndemînă, aşteptînd doar să fie "actualizate"). În momentul cînd orice concurenţă a fost, "obiectiv", anihilată, cînd însăşi componenta de bază a ceea ce înseamnă cultura contemporană - spectacolul viu, evenimentele cu participare "fuzională" - a fost suspendată, lăsată să moară, pusă în carantină între viaţă şi moarte, toată lumea s-a refugiat pe aceste platforme, obişnuindu-se să înfulece, din frustrare, nu numai episoade, ci sezoane întregi de ficţiuni abia-abia prelucrate. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, am fost şi eu bolnav de asta, am fost şi eu infectat cu acest contra-Covid. Mai sînt încă, pe alocuri, mai există "reşute", vindecarea e grea, totuşi - măcar! - mă străduiesc să identific boala.
 
Nu ştiu cine, cu infinită înţelepciune practică, cu infinit - nu întîmplător - realism situaţional, a spus - mie mi se pare a-mi aminti, prefer să îmi amintesc că Simona Halep, într-un interviu - că preferă filmele, serielelor. De ce? Ca să nu se lase, simplu, atrasă, să nu piardă, altfel, pe nesimţite, timpul, viaţa - avînd ceva, altceva, totuşi, de făcut.
 
Deşi, cînd totul, munca însăşi, s-a mutat, casnic, pe ecrane (vechiul ecran unic s-a spart într-o puzderie de "oglinjoare" răspîndite prin toată casa şi prin toată viaţa, de care nu mai scăpăm, care deja ne condiţionează - şi ne şantajează - masiv) şi pe canapea (viaţa cotidiană ca psihanaliză în act, dar fără psihanalist, terapie fără terapeuţi şi fără vindecare ca scop, tocmai confuzia, fuziunea dintre visele proiectate de noi şi cele proiectate de "specialişti", dar nu din afară, transcendent, ca la cinema, ci luminiscent, fantomatic, ca putregaiul, din imanenţa ecranelor, fiind evenimentul contemporan major), cînd toţi am devenit, ca răzbunare istorică (şi poate tocmai asta nu suportăm), nişte bieţi "domestici" (în sensul de "servitori") şi nişte mărunte "casnice" (în sensul de femei care "stau acasă" şi "nu fac nimic", adică nu muncesc), cum să mai distingem munca de odihnă ("recuperare" şi, de fapt, mentenanţă) şi activitatea (productivă) de timpul liber (reproductiv, nu neapărat în sens procreator, ci pentru individul însuşi)? Deja acestea nu mai erau distincte, deja munceam şi, mai ales, produceam profit pentru alţii tocmai prin timpul nostru "liber", ca relaxare (tocmai aceasta însemnînd "cultura contemporană"), deja însăşi viaţa noastră în deplina ei "nuditate" era muncă. Acum, însă, cum spuneam, orice alternanţă, orice alteritate, orice variaţie, orice rămăşiţă de rezistenţă şi de alternativă a fost scoasă pe tuşă, eliminată fără măcar a fi apucat să joace (chiar dacă era deja "infiltrată").
 
Mutaţia cinema şi tv fizic şi liniar / platforme digitale "la cerere" au fost dublate nu numai de mutaţia film / serial, deja, ambele, relevate şi analizate, ci şi, mai nou, mai mărunt (mai invizibil, mai insesizabil, mai neobservabil) de mutaţia episod / sezon: nu ne mai uităm la filme, ci la seriale, dar nu ne mai uităm la unităţi, ci la fluxuri şi "pachete", la supra-unităţi, la unităţi de unităţi. Am mărit doza: înghiţim săracele ficţiuni narative video pe calupuri, consumăm marfa la "pack", la "bax" sau la pet, ca berea şi floricelele, pe baloturi, altfel spus ne in-disponibilizăm, ne imobilizăm (ca echipament sau infrastructură de capital uman) total, predînd apanajul mobilităţi fluxului la care, legaţi, mesmerizaţi, asistăm.
 
În sfîrşit, deci, lucrurile s-au aliniat şi fluxurile s-au acordat, funcţionează la unison: treacă-ne viaţa şi timpul ca berea prin rinichi şi ca sezoanele serialelor prin ochi şi afecte. Am devenit, în sfîrşit, mediul mediilor, asemenea lor, ontologic vorbind. "Medializarea" umanului.
 
Aliniere mediu-"conţinut": ecranele, civilizaţia video şi economia neoliberală specifică semiocapitalismului contemporan însemna deja domnie a fluxului, dar umanul încă nu era total adaptat, "mutat" în această direcţie, încă mai întrerupea fluxurile, se mai ridica de pe canapea, mai pleca (fie şi doar pentru a se muta dintr-un loc de şedere, de "şezut", de sedentaritate în altul). Acum, anti-pandemic, cînd orice concurenţă, orice "întrerupere" material-fizică, orice solicitare de ieşire cît de cît a fost abrogată, am rămas definitiv pe loc, imobilizaţi, fascinaţi, viaţa din noi (de care sîntem disociaţi, despărţiţi) confundîndu-se fericit, armonic, cu vieţile de pe ecrane şi, de fapt, cu viaţa ecranelor, cu viaţa ca ecran, cu viaţa-ecran, într-un acelaşi triumf al irealităţii hiper-profitabile, al vieţii-muncă. Cîndva, poate, va trebui să reluăm lupta pentru ziua de lucru de opt ore.
 
Vechiul principiu al foiletonului, inventat la începuturile modernităţii industriale prin combinarea şi complicitatea, aparent cîşigătoare pe termen scurt pentru ambii parteneri, literatură/presă, şi-a desăvîrşit, astăzi, odată cu mutaţia hiper-fluentă şi imediată (care nu mai trebuie să treacă, fastidios, prin medierea convenţională a literelor), victoria. Cu atît mai mult cu cît a dispărut aşteptarea, şi în sfîrşit ne putem satisface imediat, pe loc, fără reţineri şi fără retenţii, printr-o continuare şi urmare fără deznodămînt şi fără urmări: curgere pură, producţie pură, producţie-consum indistincte. Viaţă-muncă.
 
1001 de nopţi: cum altfel să ţii în şah bruta, criminalul, dacă nu cu poveşti, cu sezoane şi seriale de poveşti direct în venă?