INTRODUCERE. Cartea de faţă este o lucrare de filosofie politică a naturii sau de epistemologie politică. Problema care se pune este aceea de a şti ce-i de făcut cu ecologia politică. Pentru a răspunde la această întrebare nu este suficient să vorbim despre natură şi despre politică, mai trebuie să vorbim şi despre ştiinţă. Or, tocmai aici este buba: ecologismul nu poate constitui o simplă intrare a naturii în politică, pentru că atît ideea de natură, cît şi, prin contrast, cea de politică depind de un anumit mod de a concepe ştiinţa. Toate cele trei concepte - polis, logos şi phusis - trebuie prin urmare reluate în acelaşi timp.
CAPITOLUL 1. De ce nu ar putea ecologia politică să conserve natura? Pentru că natura nu constituie un domeniu aparte al realităţii, ci rezultatul unei împărţiri politice, al unei Constituţii care separă ceea ce este obiectiv şi indiscutabil de ceea ce este subiectiv şi discutabil. Pentru a face, aşadar, ecologie politică trebuie mai întîi să ieşim din Cavernă, deosebind Ştiinţa de munca practică a ştiinţelor. Această distincţie permite operarea a încă uneia, între filosofia oficială a ecologismului, pe de o parte, şi abundenţa şi diversitatea practicilor lui, pe de alta. În timp ce noi asimilăm ecologia chestiunilor legate de natură, în practică ea se ocupă cu amestecurile de ştiinţe, morale, drept şi politici. Prin urmare, ecologismul nu are în vedere crize ale naturii, ci crize ale obiectivităţii. Dacă natura este un mod aparte de a-i totaliza {reuni, însuma} pe membrii care împărtăşesc aceeaşi lume comună în locul politicii, este lesne de înţeles de ce ecologismul marchează sfîrşitul naturii în politică şi de ce termenul de natură nu poate fi preluat din tradiţie, unde fusese inventat pentru a reduce viaţa publică la un accesoriu. Desigur, ideea că sentimentul occidental al naturii este o reprezentare socială situată din punct de vedere istoric a devenit un loc comun. Nu ne putem, totuşi, mulţumi cu ea fără a menţine politica Peşterii, pentru că asta ar însemna să ne îndepărtăm încă şi mai mult de realitatea lucrurilor înseşi, lăsate neatinse în mîinile Ştiinţei.
Pentru a-i da ecologiei politice locul care i se cuvine, trebuie, prin urmare, să evităm obstacolul reprezentărilor naturii şi să acceptăm riscul metafizicii. Din fericire, ne putem bucura în acest scop de firavul sprijin al antropologiei comparate. Într-adevăr, nicio cultură, cu excepţia celei occidentale, nu s-a folosit de natură pentru a-şi organiza viaţa politică. Societăţile tradiţionale nu trăiesc în armonie cu natura, habar n-au de ea. Mulţumită sociologiei ştiinţelor, practicii ecologismului şi antropologiei, putem aşadar înţelege că natura nu este decît una dintre cele două Camere ale unui colectiv instituit tocmai pentru a paraliza democraţia. Întrebarea-cheie a ecologiei politice a fost acum pusă: putem găsi un succesor pentru colectivul cu două Camere - natura şi societatea?
CAPITOLUL 2. Odată natura lăsată deoparte, întrebarea care se pune este cum să reunim colectivul, moştenitor atît al vechii naturi, cît şi al vechii societăţi. Nu putem pur şi simplu să adunăm laolaltă obiectele şi subiecţii, pentru că separaţia dintre natură şi societate nu este făcută pentru a fi depăşită. Pentru a ieşi din aceste dificultăţi în convocarea colectivului, trebuie să considerăm că acesta este compus din umani şi din non-umani capabili să se întrunească cu titlu de cetăţeni, cu condiţia să-şi împartă capacităţile. Prima împărţire constă în a redistribui cuvîntul între umani şi non-umani învăţînd să ne îndoim de toţi purtătorii de cuvînt, atît de cei care îi reprezintă pe umani, cît şi de cei care îi reprezintă pe non-umani. A doua împărţire constă a redistribui capacitatea de a acţiona ca actori sociali luînd în considerare doar asocieri de umani şi de non-umani. Cu acestea, nu cu natura trebuie să aibă de-a face ecologia. Ceea ce nu înseamnă că, în cadrul colectivului, cetăţenii ar ţine de limbaj sau de social, din moment ce, printr-o a treia împărţire, actorii se definesc şi prin realitatea şi recalcitranţa lor. Aceste trei împărţiri reunite ne permit să definim colectivul ca fiind compus din propoziţii. Pentru a convoca, aşadar, colectivul, nu ne vom mai interesa de natură şi de societate, ci doar de a şti dacă propoziţiile care îl compun sînt mai bine sau mai puţin bine articulate, redefinind politica sub forma unei compuneri progresive a unei bune lumi comune.
CAPITOLUL 3. Nu regăsim, oare, prin noţiunea de colectiv, aceeaşi confuzie ca şi în cazul noţiunii, abandonate, de natură, şi anume o unificare pripită? Tocmai pentru a evita acest risc, vom căuta o nouă separare a puterilor, care să permită o rediferenţiere a colectivului. Cu neputinţă, bineînţeles, să reluăm vechea separare dintre fapte şi valori, care nu prezintă decît neajunsuri, chiar dacă pare indispensabilă pentru ordinea publică. A vorbi de "fapte" echivalează cu a pune în aceeaşi oală, pe de o parte ceea ce trezeşte perplexitatea, pe de altă parte, ceea ce este absolut cert; a vorbi de "valori" echivalează cu a amesteca o morală neputincioasă în faţa faptelor stabilite cu o ierarhie a priorităţilor care nu mai are dreptul de a elimina niciun fapt. Înseamnă a paraliza în acelaşi timp şi ştiinţele, şi morala.
Vom reuşi să punem din nou ordine în aceste asamblaje dacă vom distinge alte două puteri: puterea de luare în considerare şi puterea de punere în ordine. Prima putere va păstra din fapte exigenţa de perplexitate, iar din valori, exigenţa de consultare. Cea de-a doua va recupera de la valori exigenţa de ierarhizare, iar de la fapte, exigenţa de instituire. Vom avea, prin urmare, în locul imposibilei distincţii dintre fapte şi valori, două puteri de reprezentare a colectivului în acelaşi timp distincte şi complementare. Dacă distincţia fapt/valoare părea liniştitoare, ea nu permitea menţinerii garanţiilor esenţiale pe care noua Constituţie le cere inventînd un stat de drept pentru propoziţii. Colectivul nu se mai concepe pe el însuşi ca o societate în interiorul unei naturi, de vreme ce creează o nouă exterioritate, definită ca ansamblul a ceea ce el a exclus prin puterea de punere în ordine, şi care obligă puterea de luare în considerare să-şi reia munca. O dinamică precum aceea a compunerii progresive a lumii comune diferă, deci, atît de politica oamenilor, cît şi de cea naturii din vechea Constituţie.
CAPITOLUL 4. Devine acum cu putinţă să definim competenţele colectivului, cu condiţia de a evita mai întîi cearta celor două "ecopo" care ne-ar face să confundăm ecologia politică cu economia politică. Dacă economia se prezintă ca un rezumat al colectivului, ea uzurpă funcţiile ecologiei politice şi paralizează în acelaşi timp ştiinţa, morala şi politica impunînd o a treia formă de naturalizare. Odată, însă, ce-a fost golită de pretenţii politice, ea devine unul dintre corpurile profesionale indispensabile pentru funcţiile noii Constituţii, fiecare aducîndu-şi, prin propria pricepere [savoir-faire], contribuţia la echiparea Camerelor. Contribuţia ştiinţelor va fi cu mult mai importantă decît aceea a Ştiinţei, pentru că se va adresa tuturor funcţiilor în acelaşi timp: perplexităţii, consultării, ierarhizării şi instituirii, cărora se impune să le adăugăm menţinerea separării puterilor şi scenarizarea de ansamblu. Marea diferenţă va fi că, în cazul oamenilor politici, contribuţia acestora va privi aceleaşi şase sarcini, permiţînd astfel o sinergie imposibilă altădată, atunci cînd Ştiinţa se ocupa de natură, iar politica, de interese. Aceste funcţii vor deveni cu atît mai uşor de îndeplinit cu cît contribuţia economiştilor, apoi aceea a moraliştilor, vor veni să se adauge, definind un şantier comun care ia locul imposibilului corp politic din trecut.
Graţie acestei noi organizări, dinamica colectivului devine cît se poate de clară. Ea se bazează pe activitatea celor două Camere, dintre care una, Camera superioară, reprezintă puterea de luare în considerare, iar cealaltă, Camera inferioară, puterea de punere în ordine. Primirea de către Camera superioară nu are nimic de-a face cu vechea triere între natură şi societate: ea se întemeiează pe două anchete, prima menită a satisface exigenţa de perplexitate, cealaltă, exigenţa de consultare. Dacă această primă Cameră şi-a făcut bine treaba, ea face primirea de către Camera inferioară mult mai anevoioasă, deoarece fiecare propunere {propoziţie} a devenit incomensurabilă cu lumea comună deja colectată {reunită}. Totuşi, tocmai aici trebuie să înceapă ancheta asupra ierarhiilor compatibile între ele şi asupra desemnării comune a duşmanului, a cărei excludere va fi instituită de către Camera inferioară prin intermediul unei proceduri explicite. Această succesiune de etape permite definirea unei case comune, a unui stat de drept în primirea propunerilor {propoziţiilor}, capabil să facă în sfîrşit ştiinţele compatibile cu democraţia.
CAPITOLUL 5. Un colectiv a cărui dinamică a fost astfel redefinită nu se mai găseşte în faţa alternivei: o natură, mai multe culturi. El va trebui prin urmare să pună din nou problema numărului de colective explorînd lumile comune. Dar nu poate începe această explorare fără a abandona definitiv modul de definire a progresului. Şi asta pentru că, într-adevăr, nu există una, ci două săgeţi ale timpului, prima modernistă, care merge către o separare din ce în ce mai mare a obiectivităţii de subiectivitate, cealaltă non-modernă, care merge spre nişte ataşamente din ce în ce mai încîlcite. Doar cea de-a doua permite definirea colectivului prin traiectoria sa de învăţare. Cu condiţia de a le adăuga celor două puteri anterioare o a treia putere, de urmărire, care pune din nou problema statului. Statul ecologiei politice rămîne încă de inventat, deoarece nu se mai bazează pe nicio transcendenţă, ci pe calitatea urmăririi experienţei colective. Tocmai de această calitate, arta de a guverna fără să domini, depinde civilizaţia capabilă să pună capăt stării de război. Dar pentru a permite instituirea păcii, trebuie să poţi beneficia de exerciţiul diplomaţiei. Diplomatul reia relaţiile cu ceilalţi, dar fără a se mai folosi de separaţia dintre mononaturalism şi multiculturalism. De succesul diplomaţiei depinde războiul şi pacea ştiinţelor.
CONCLUZIE:
a) Dat fiind că politica a fost făcută mereu sub auspiciile naturii, noi nu am ieşit aşadar niciodată din starea de natură, iar Leviatanul abia de-acum înainte ar trebui construit.
b) Ecologia politică de primul tip a crezut că inovează introducînd natura în politică, cînd de fapt, în felul acesta, ea nu a făcut decît să agraveze paralizia politicii pricinuită de vechea natură.
c) Pentru a reda sens ecologiei politice, trebuie să abandonăm Ştiinţa în beneficiul ştiinţelor concepute ca socializare a non-umanilor, şi să abandonăm o politică precum aceea a Peşterii favorizînd o politică definită printr-o bună compunere progresivă a unei bune lumi comune.
d) Instituţiile capabile să permită această ecologie politică există deja, cu linie punctată, în realitatea prezentă, chiar dacă va trebui să redefinim poziţiile stîngii şi ale dreptei.
e) La celebra întrebare "Ce-i de făcut?" nu există decît un singur răspuns: "Ecologie politică!", cu condiţia de a modica înţelesul cuvîntului oferindu-i metafizica experimentală pe măsura ambiţiilor sale.