01. Nu trăim pe aceeaşi planetă - o poveste de Crăciun
"Nu trăim pe aceeaşi planetă." Era o expresie banală. Acum este literală. O, nu, nu este vorba de a compara Marte, Venus sau Jupiter cu toate planetele vizitate de Cyrano de Bergerac sau întîlnite de exploratorii din Star Trek. Despre planeta noastră e vorba. Mă rog, despre cea pe care o credeam a noastră şi pe care o puteam desemna ca unicul pămînt.
Povestea e destul de ciudată. În anii '60, această faimoasă "planetă albastră", pe care în sfîrşit o fotografiaserăm din spaţiu, se presupunea că ne va pune pe toţi de acord. Frumuseţea ei, fragilitatea ei, culoarea ei, norii ei, toate acestea trebuia să ne unească. S-a întîmplat exact invers. Niciodată n-am fost mai puţin uniţi, noi, oamenii, cu privire la numele, natura, forma şi consistenţa planetei pe care pretindem că o locuim. "Războiul lumilor", într-adevăr, ca pe vremea lui Wells, de data aceasta însă pe bune. Iar pericolul nu vine de pe Marte.
Va trebui să confecţionăm un planetariu de bîlci, pentru o călătorie fictivă, aşa cum şi-a imaginat Kepler la începutul parantezei care se închide azi. Să încercăm să numărăm: ar exista şapte planete care trebuie puse în ordine. Fiecare este influenţată de celelalte şase. Sînt în război deschis unele cu altele. Ne-ar trebui un alt Newton care să calculeze interacţiunile dintre ele, un Newton, însă, mai mult alchimist decît fizician; un Laplace care să fie pasionat şi de geopolitică; sau un jucător de Risk; am putea, de asemenea, să chemăm în ajutor pe unul dintre scenariştii serialului Game of Thrones. Pînă atunci, Alexandra le-a reprezentat în imaginea alăturată.
Imagine de Alexandra Arènes S.O.C.
Există, mai întîi, planeta ancestrală, aceea despre care ne-am bătut foarte mult joc considerînd-o arhaică, imuabilă, îngustă, aceea, tocmai, din ghearele căreia Galilei - în această scenă inaugurală - a pretins că ne smulge pentru a ne face să ieşim în larg şi să cunoaştem imensitatea "continentelor hilare". Ceea ce înseamnă, deja, două planete. Cea dintîi, ancestrala, nu era o planetă, ci pămîntul absolut, iremediabil, insistent. Cea pe care nu o puteam vedea decît dinăuntru. Nu se mişca în spaţiu. Se învîrtea în jurul ei înseşi în timp, de miliarde de ani.
A o explora cu adevărat rămîne o sarcină pentru viitor. Nu îi cunoaştem în continuare prea bine pe cei care o populează. Cea a lui Galilei, a doua, se mişcă, se deplasează, este o planetă. Nu o vedem decît din afară. Şi tocmai aceasta este problema: trebuie să locuim în universul nelocuibil pentru a putea s-o privim, alături de celelalte. Să ieşim riscînd să nu mai putea respira vreodată şi să nu mai putem să ne întoarcem. Noi, Modernii, oamenii de zi, dumneavoastră şi cu mine, am fost locuitorii celei de-a doua planete. Merită riscul? În funcţie de răspunsul pe care îl dăm, ne orientăm în spaţiu. Da? Nu? Vom aparţine poporului care va da răspunsul. Cei care locuiesc pe prima planetă au fost distruşi, învinşi, blestemaţi, izgoniţi.
Revin, poate, în forţă astăzi. Depinde de ce se va întîmpla, de viitorul care va o face, poate, din nou un pămînt de viitor.
Atenţie, asta nu se decide imediat. De fapt, Galilei trăieşte cufundat în prima planetă. Se desprinde atunci, puţin cîte puţin, planeta a treia, aceea care seamănă cu un Glob. Nu cu un glob adevărat, bineînţeles, ci cu un Glob văzut pe această mare scenă de operă, atît de dragă lui Fontenelle. Un Glob visat care seamănă cu o vastă arhitectură modernistă care ar fi fost încrucişată cu palatul Cucoanei Tartină [Dame Tartine, personaj dintr-un cîntec popular franţuzesc pentru copii, în care întregul univers este compus din alimente (n. t.)]. Un decor atît de entuziasmant încît din toate colţurile pămîntului, popoare întregi sînt gata pornească la drum ca să ajungă la el: întreaga planetă, în întregime modernizată. Globul este America anilor '60, însă peste tot, la Bombay la fel ca la Shanghai. Este întinderea nesfîrşită, largul cel vast, dezvoltarea. Şi totul se accelerează: repede, repede, cine rămîne în urmă va fi condamnat. Atenţie, doamnelor şi domnilor, racheta progresului e gata de decolare. Grăbiţi-vă. Mîntuirea terestră în sfîrşit pentru toată lumea.
Pînă acum, am mers aproape drept. Primele trei planete erau aliniate. Ceea ce le unea se numea, pe bună dreptate, "progres". Iată însă că pătrunde în scenă - cînd anume? Să spunem pe la jumătatea anilor '60 - planeta a patra, aceea, tocmai, a lui Lovelock, ciudat amestec de îngrijorare cu privire la războiul atomic, cucerirea reală, nu doar închipuită, a spaţiului, cele dintîi alerte legate de poluare, demografia. Începem să ne dăm seama că nota prăjiturilor lui Cucoanei Tartină devine cam pipărată. Spaţiul începe să se încovoaie; săgeata timpului ezită şi se curbează.
Planeta îşi schimbă natura şi compoziţia: viziunea astronomică imaginată din spaţiu lasă încet-încet locul unei alte viziuni, aceea a unui sistem în dezechilibru constant pe care viaţa ar ţine-o în fiinţă. Se şopteşte că numele ei ar fi Gaia. Alţii îi spun, mai rece, "sistemul-pămînt". În orice caz, se află într-un dezechilibru permanent, iar noi, oamenii, îi adăugăm un mic şoc suplimentar. Neimportant pentru ea, dar foarte important pentru noi. Începe să-i fie aplicată eticheta de "Antropocen". Drept urmare, poporul care locuieşte pe Gaia începe să intre în conflict cu cel care locuieşte pe cel de-al treilea pămînt, acela al Globului. Şi vedeţi în desen că Lovelock şi Galilei se află fix faţă în faţă, într-o simetrie perfectă, gemenii pămîntului punîndu-se în mişcare.
Abia odată cu cea de-a patra planetă totul se complică. Este miza tuturor dezbaterilor. "Hic est Rhodus, hic est saltus" [locuţiune extrasă din traducerea latinească a fabulei Lăudărosul a lui Esop, în care un atlet care se lăuda că ar fi realizat o nemaipomenită săritură în cadrul unor jocuri desfăşurate pe insula Rodos este provocat să o efectueze din nou, pe loc: "(Să zicem că) aici e Rodos, dovedeşte-ne, sari!", sensul fiind necesitatea de a dovedi orice afirmaţie (n. t.)]. Tocmai aici trebuie să ne alegem tabăra şi, prin urmare, să pariem. Din ea vedeţi plecînd, plecînd e cuvîntul, fugind mai curînd, planeta a cincea: modernismul la superlativ, baroc, hiper, roboţi, IA, DNA, data, data, data, Musk, fireşte, "silly but fun", inevitabilul Musk. Spre ea o iau cu grăbire la sănătoasa toţi cei care au înţeles că nu este loc pentru toată lumea.
"Să-i lăsăm în urmă pe toţi văicăreţii ăştia de ecologişti, de anti-moderni, de fricoşi. Să le facem ce am făcut cînd cu planeta a doua. Largul cel infinit e al nostru. California viitorului cel mai futurist sîntem noi. Noi sîntem proprietarii exclusivi al lui hype, aceasta şi este, de altfel, numele planetei noastre: Hype. Pe Marte totul va fi din nou posibil. Şi dacă nu vom ajunge pînă acolo, vom rămîne ascunşi fără griji în "gated communities" din Noua Zeelandă. Cornul abundenţei peste noi îşi revarsă avuţiile. Să înălţăm din nou palatul Cucoanei Tartină. Atenţie, universalitatea e pentru rataţi. Poarta este îngustă..."
Aici se complică lucrurile, războiul pînă acum subteran devine deschis. Aceşti fugari nu au cîtuşi de puţin intenţia de a mai juca încă o dată farsa modernizării cu nouă miliarde de suflete. "Cu atît mai rău pentru toţi aceşti poor blokes. Ciao. Hype-ul, expediţia pe Marte, salvarea în afara pămîntului, gated communities sînt pentru noi, nu pentru voi. Sorry, băieţi. Left behind. V-am spus, trebuia să vă alegeţi bine tabăra. N-aveţi noroc, sunteţi nouă miliarde de supranumerari..."
E multă lume lăsată de izbelişte. Drept urmare, fuga spre planeta Hype atrage un exod masiv spre planeta a şasea. Acest corp ceresc seamănă foarte mult, sinistru însă şi caricatural, cu planeta întîi, dat fiind că apără, linişteşte şi pare a oferi ceva ca o identitate. În orice caz, caută să se apropie de aceasta, să se supună atracţiei ei. Identitate este numele ei. Nu mai înaintăm. Ne baricadăm. Ne apărăm. Supranumerarii se numără şi sînt foarte mulţi, mult prea mulţi. Peste tot se face inventarul lor.
Nu mai facem doar să numărăm, ca pe planeta a cincea, însă numărăm mulţimile de oameni în plus pe care pretindem că-i trecem peste bord. Îşi acordă aceştia răgazul şi luxul să se înece? Trebuie să-i trecem prin ascuţişul sabiei pe cei care nu ştiu să spună "şibolet" cu accentul corect. Nu mai putem rezista în spaţii atît de înguste menţinînd delimitarea proprietăţilor. Drept urmare, peste tot este lipsă de spaţiu. Ce mai invidiem frumoasele vremuri ale progresului, dar iată că Globul este inaccesibil, iar planeta Hype este numai pentru bogaţi.
Pe planeta a şasea, popoarele ferecate bat pasul pe loc, se calcă în picioare. Nu au altă şansă decît să se devoreze. Sînt absolut indiferente la consistenţa teritoriului lor, chiar dacă nu vorbesc decît de apartenenţa la un sol pe care trebuie să-l apere de ceilalţi. Nu trebuie să ne obosim să-i numim "reacţionari", fiecare planetă reacţionează la toate celelalte. Aceştia, însă, sînt fără speranţă. Ce ironie: identitari, şi totuşi fără un sol!
Putem oare să locuim pe planeta a şaptea? Îşi revendică eticheta de Terestră. Uitaţi-vă unde se află plasată. La polul opus faţă de precedentele două. În război cu ele. Se învîrteşte, se întoarce, se apropie de prima, are afinităţi cu pămîntul ancestral, atîta doar că este enormă. Pretinde să împace cele, foarte curînd, nouă miliarde de fiinţe umane, dar şi toate celelalte popoare cu care a descoperit că nu poate să coabiteze. Nu mai e loc, spun celelalte popoare de pe celelalte planete.
Trebuie, atunci, să schimbe spaţiul. Nu mergînd mai departe, ci mergînd mai înăuntru. Să absoarbă toate formele de mişcare, de tranziţie, de metamorfozare pe care le-am abandonat încă de la planeta a doua. Să ne întoarcem la vechea phusis, cea tremurătoare, mişcătoare, activă. Dacă pînă acum nu ne putem extinde decît deosebindu-ne, acum ne adunăm laolaltă pe noi înşine suprapunîndu-ne, întreţesîndu-ne, întovărăşindu-ne unii cu alţii. Topografia este cu totul alta. Proprietăţile se transformă. Averea şi, deci, dependenţa înlocuieşte, în sfîrşit, fiinţa şi, prin urmare, identitatea. Timpul dizolvă încet-încet spaţiul. Care sînt însă popoarele capabile să locuiască pe această planetă? Imaginaţi-vă asta, nouă miliarde de fiinţe umane îndreptîndu-se spre o schimbare în consistenţa planetei.
02. Imaginarea unor gesturi-barieră împotriva revenirii la producţia dinainte de criză
Este, probabil, cam neplăcut să ne proiectăm în post-criză în timp ce personalul din sănătate se află, cum se spune, "pe front", în timp ce multe familii îndoliate nu pot nici măcar să-şi îngroape morţii. Şi totuşi exact acum trebuie să ne batem pentru ca relansarea economică, odată criza trecută, să nu readucă acelaşi vechi regim climatic împotriva căruia încercam pînă acum, destul de în van, să luptăm.
Într-adevăr, criza sanitară este încastrată în ceea ce nu este o criză - întotdeauna trecătoare -, ci o mutaţie ecologică durabilă şi ireversibilă. Dacă avem multe şanse să "ieşim" din prima, nu avem, în schimb, niciuna să "ieşim" din a doua. Cele două situaţii nu sînt la aceeaşi scară, este însă deosebit de lămuritor să le articulăm una la cealaltă. Ar fi, în orice caz, păcat să nu ne folosim de criza sanitară pentru a descoperi nişte căi de a intra în mutaţia ecologică şi altfel decît orbeşte.
Prima lecţie a coronavirusului este şi cea mai surprinzătoare: s-a dovedit, într-adevăr, că este posibil ca, în doar cîteva săptămîni, să se suspende, în întreaga lume şi în acelaşi moment, un sistem economic despre care, pînă acum, ni se spunea că este cu neputinţă de încetinit sau de reorientat. Tuturor argumentelor ecologiştilor cu privire la schimbarea modurilor noastre de viaţă li se opunea întotdeauna argumentul forţei ireversibile a "trenului progresului" pe care nimic nu-l poate scoate de pe şine "din pricina", se spunea, a "globalizării". Or, tocmai caracterul ei globalizat face să fie atît de fragilă această faimoasă dezvoltare, susceptibilă, din contră, să frîneze, apoi să se oprească dintr-o dată.
Într-adevăr, nu numai multinaţionalele, acordurile comerciale, internetul sau tour operatorii sînt cei care globalizează planeta: fiecare entitate de pe această planetă are un mod al ei, propriu, de a prinde laolaltă toate celelalte elemente care compun, la un moment dat, colectivul. Aşa se întîmplă cu CO2-ul care încălzeşte atmosfera globală prin răspîndirea lui în aer sau cu păsările migratoare care transportă noi forme de gripă, dar şi cu, aflăm acum într-un mod dureros, coronavirusul, a cărui capacitate de a lega laolaltă "toate fiinţele omeneşti" trece prin mijlocirea aparent inofensivă a expectoraţiilor noastre. La un globalizator, un globalizator şi jumătate: dacă e vorba de a resocializa miliarde de oameni, microbii îşi aduc şi ei contribuţia!
De unde această incredibilă descoperire: exista cu adevărat în sistemul economic mondial, ascuns tuturor, un semnal de alarmă roşu aprins cu o mare manetă din oţel super-călit pe care şefii de stat, fiecare la rîndul său, puteau să îl tragă pentru a opri "trenul progresului" într-un mare scrîşnet de frîne. Dacă cererea de a vira la 90o pentru a ateriza pe pămînt părea încă, în ianuarie [2020], o dulce iluzie, ea devine acum mult mai realistă: orice automobilist ştie că dacă vrei să ai vreo şansă să întorci salvator din volan fără a ieşi în decor, cel mai bine e să încetineşti înainte...
Din păcate, ecologiştii nu sînt singurii care văd în această pauză subită a sistemului producţiei globalizate o nemaipomenită ocazie de a-şi promova propriul program de aterizare. Şi globalizatorii, cei care, de la jumătatea secolului al XX-lea, au inventat ideea de a scăpa de constrîngerile planetare, văd aici o nemaipomenită şansă de a o rupe şi mai radical cu ce-a mai rămas, ca obstacol, în calea fugii lor în afara lumii. E mult prea frumoasă, pentru ei, ocazia de a se descotorosi de ce-a mai rămas din statul providenţial, din plasa de siguranţă a celor mai săraci, din reglementările împotriva poluării, şi, mai cinic, de a se debarasa de toţi umanii supranumerari care încarcă planeta (vezi articolul despre lobbyiştii dezlănţuiţi din Statele Unite, al lui Matt Stoller: "The coronavirus relief bill could turn into a corporate coup if we aren't careful", The Guardian, 24 martie 2020).
Să nu uităm, într-adevăr, că trebuie să pornim de la ipoteza potrivit căreia aceşti globalizatori sînt perfect conştienţi de mutaţia ecologică, toate eforturile lor, de cincizeci de ani încoace, constînd, în acelaşi timp, în a nega importanţa schimbării climatice, dar şi în a se sustrage consecinţelor ei construind bastioane fortificate de privilegii care trebuie să rămînă inaccesibile tuturor celor pe care va trebui, cu adevărat, să-i lăsăm baltă. Marele vis modernist al împărţirii universale a "roadelor progresului", ei nu sînt atît de naivi să creadă în el, dar, ceea ce este nou, sînt suficient de sinceri pentru a nu îngădui nici măcar iluzia lui. Este vorba de cei care se exprimă zilnic pe Fox News şi care se află la cîrma tuturor statelor climato-sceptice ale planetei, din Moscova pînă la Brasilia şi de la New Delhi pînă la Washington, trecînd prin Londra.
Ceea ce face situaţia actuală atît de periculoasă sînt nu numai morţii care devin pe zi ce trece mai mulţi, ci suspendarea generală a unui sistem economic care le oferă, aşadar, celor care vor să meargă cît mai departe în fuga în afara lumii planetare, o nesperată ocazie de a "pune totul la îndoială". Nu trebuie să uităm că ceea ce-i face atît de periculoşi pe globalizatori este că ei ştiu, inevitabil, că au pierdut, că negarea mutaţiei climatice nu poate dura la nesfîrşit şi că nu mai există nicio şansă de a împăca "dezvoltarea" cu diferitele învelişuri ale planetei în care va trebui, pînă la urmă, să-şi insereze economia. Este ceea ce îi face gata să încerce orice pentru a extrage pentru o ultima dată condiţiile care să le permită să mai dureze încă puţin şi să se pună la adăpost, pe ei şi odraslele lor. "Oprirea lumii", această frînare, această pauză neprevăzută, le oferă o ocazie de a fugi mai repede şi mai departe decît şi-ar fi putut vreodată imagina (vezi Déborah Danowski, Eduardo Viveiros de Castro, L'Arrêt de monde, De l'univers clos au monde infini, Émilie Hache ed., Éditions Dehors, 2014, pp. 221-339). Revoluţionarii, pentru moment, ei sînt.
Aici trebuie să acţionăm. Dacă ocazia li se oferă lor, ea ni se oferă, deopotrivă, şi nouă. Dacă totul este oprit, totul poate fi pus în cauză, deviat, selectat, triat, întrerupt de-a binelea sau, dimpotrivă, accelerat. Inventarul anual acum trebuie făcut. Cererii de bun-simţ: "Să relansăm cît mai rapid cu putinţă producţia", trebuie să-i răspundem cu un strigăt: "Mai ales asta nu!" Ultimul lucru pe care ar trebui să-l facem ar fi să reluăm aidoma tot ce făceam înainte.
De exemplu, zilele trecute, era prezentat la televizor un florar olandez, cu lacrimile în ochi, obligat să arunce la gunoi tone de lalele gata de a fi expediate pe care nu le mai putea trimite cu avionul în lumea întreagă din lipsă de clienţi. Nu putem decît să-l compătimim, fireşte; este drept să fie indemnizat. Apoi, însă, camera îşi lărgea cadrul, arătîndu-ne că el îşi cultivă lalelele în afara solului [hors-sol£, în mod hidroponic: cultură agricolă, în special de legume şi flori, practicată fără legătură cu pămîntul, pe un substrat neutru şi inert, mai cu seamă în sere, pentru accelerarea şi intensificarea industrială a producţiei (n. t.)], sub lumină artificială, livrîndu-le apoi cu avioane cargo de pe Schiphol într-o ploaie de kerosen; de aici, şi exprimarea unei îndoieli: "Dar chiar este util să prelungim acest mod de a produce şi de a vinde acest tip de flori?"
Din una în alta, dacă începem, fiecare pe cont propriu, să punem astfel de întrebări în legătură cu toate aspectele sistemului nostru de producţie, devenim nişte foarte eficace întrerupători ai globalizării - la fel de eficace, la cîte milioane sîntem, precum faimosul coronavirus în felul său propriu de a globaliza planeta. Ceea ce virusul obţine prin nişte umili stropi trecînd din gură în gură - suspendarea economiei mondiale - începem şi noi să ne imaginăm prin măruntele noastre gesturi insignifiante puse, şi ele, cap la cap: suspendarea sistemului de producţie. Punîndu-ne astfel de întrebări, fiecare dintre noi începe să imagineze gesturi-barieră£, dar nu doar împotriva virusului: împotriva fiecărui element al unui mod de producţie pe care nu-l mai dorim reluat.
Pentru că nu se mai pune problema de a relua sau de a devia de la cursul său un sistem de producţie, ci de a ieşi din producţie (vezi Dusan Kazic, Plantes animées. De la production aux relations avec les plantes, teză de doctorat în ştiinţele sociale, 2019, Universitatea Paris-Saclay, theses.fr/s159819) ca unic principiu al raportării noastre la lume. Nu este vorba de o revoluţie, ci de o disoluţie, pixel cu pixel. Aşa cum arată Pierre Charbonnier în Abundenţă şi libertate [Abondance et liberté. Une histoire environnementale des idées politiques, La Découverte, 2020], după o sută de ani de socialism limitat la redistribuirea binefacerilor economiei, ar fi, poate, timpul să inventăm un socialism care să conteste însăşi producţia.
Pentru că injustiţia nu se limitează la redistribuirea roadelor progresului, ci la însuşi modul de a face să rodească [fructifier: de a fructifica] planeta. Ceea ce nu înseamnă a des-creşte sau a trăi cu dragoste sau cu apă rece, ci a învăţa să supunem selecţiei fiecare segment al acestui faimos sistem pretins ireversibil, să punem în cauză fiecare dintre conexiunile aşa-zis indispensabile, şi să încercăm [testăm] din aproape în aproape ceea ce e de dezirabil şi ceea ce a încetat să mai fie.
De unde importanţa capitală de a folosi acest timp de izolare impusă pentru a descrie, mai întîi fiecare pentru sine, apoi în grup, lucrurile de care suntem / ne simţim ataşaţi; cele de care sîntem gata să ne eliberăm; lanţurile pe care sîntem gata să le reconstituim şi cele pe care, prin comportamentul nostru, sîntem hotărîţi să le rupem. Globalizatorii par a avea o idee foarte precisă cu privire la ce vor să vadă renăscînd după reluare: aceleaşi lucruri şi chiar mai rău, în frunte cu industriile petroliere şi cu giganticele vase de croazieră. Noi trebuie să le opunem un contra-inventar. Dacă în doar o lună sau două, miliarde de oameni au fost capabili, ca la fluierul unui arbitru, să înveţe noua "distanţare socială", să se îndepărteze unii de alţii pentru a fi mai solidari unii cu alţii, să stea acasă ca să nu umple spitalele, ne putem imagina foarte lesne puterea de transformare a acestor noi gesturi-barieră£ împotriva reluării aidoma, dacă nu în mai rău, împotriva unui şoc violent din partea celor care vor să scape de-a binelea de atracţia terestră.
Un instrument pentru a ne ajuta să discernem
Cum întotdeauna e bine să legi un argument de nişte exerciţii practice, să le propunem cititorilor să încerce să răspundă la acest mic inventar. Acesta va fi cu atît mai util cu cît se va referi la o experienţă personală trăită direct. Nu este vorba doar de a exprima o opinie care ne-ar trece prin minte, ci de a descrie o situaţie şi, poate, de a o prelungi printr-o mică anchetă. Ulterior abia, dacă ne vom acorda mijloacele de a combina răspunsurile pentru a compune peisajul creat prin suprapunerea descrierilor, vom putea obţine o expresie politică încarnată şi concretă - dar nu înainte.
Atenţie: acesta nu este un chestionar, nu este vorba de un sondaj. Este un ajutor pentru auto-descriere (auto-descrierea reia procedura noilor caiete de doleanţe sugerate în Bruno Latour, Où atterrir? Comment s'orienter en politique, La Découverte, 2017, şi dezvoltate de atunci de consorţiul "Où atterrir?", un grup de artişti şi de cercetători: bruno-latour.fr/fr/node/841.html).
Este vorba de a întocmi lista activităţilor de care ne simţim privaţi de actuala criză şi care ne dau impresia unei atingeri aduse condiţiilor esenţiale de subzistenţă. Pentru fiecare activitate în parte, puteţi indica dacă aţi dori ca aceasta să fie reluată la fel (ca înainte), mai bine, sau să nu mai fie reluată deloc. Răspundeţi la următoarele întrebări:
Întrebarea 1: Care dintre activităţile acum suspendate aţi dori să nu mai fie reluate?
Întrebarea 2: Descrieţi a) de ce aceste activităţi vă apar ca fiind dăunătoare / inutile / periculoase / incoerente; b) în ce fel dispariţia / reducerea / înlocuirea lor ar face ca alte activităţi, pe care le favorizaţi, să devină mai lesnicioase / mai coerente?
(Scrieţi cîte un paragraf separat pentru fiecare dintre răspunsurile date la întrebarea 1.)
Întrebarea 3: Ce măsuri preconizaţi pentru ca lucrătorilor / angajaţilor / agenţilor / antreprenorilor care nu vor mai putea să continue în activităţile pe care le desfiinţaţi să li se faciliteze tranziţia spre alte activităţi?
Întrebarea 4: Care dintre activităţile acum suspendate aţi dori să fie dezvoltate / reluate, sau ce activităţi ar trebui inventate pentru a le înlocui pe cele pe care le doriţi desfiinţate?
Întrebarea 5: Descrieţi a) de ce aceste activităţi vă par pozitive; b) în fel fac ele mai lesnicioase / armonioase / coerente alte activităţi pe care le favorizaţi; c) în ce fel ne permit ele să luptăm împotriva activităţilor pe care le consideraţi defavorabile?
(Scrieţi cîte un paragraf separat pentru fiecare dintre răspunsurile date la întrebarea 4.)
Întrebarea 6: Ce măsuri preconizaţi pentru a-i ajuta pe lucrători / angajaţi / agenţi / antreprenori să-şi însuşească mijloacele / capacităţile / veniturile / instrumentele care să permită reluarea / dezvoltarea / crearea acestor activităţi?
(Găsiţi, apoi, un mijloc pentru a compara descrierea dvs cu cea a altor participanţi. Compilarea, apoi suprapunerea răspunsurilor ar trebui să schiţeze, treptat, un peisaj format din conflicte, alianţe, controverse şi opoziţii.)