Modernitatea fosilă, oraşul cu burţi şi guşi (Radio TXT)

Oraşul, ca piele a societăţii, a lepădat, deja, multe straturi de modernitate în care cei mai mulţi dintre noi, în frunte cu decidenţii noştri, am rămas, ca nişte fosile, prinşi.

Îmi place ca din cînd în cînd să mă uit în urmă, peste umăr, în dubla istorie, în istoria îngemănată atît a mea, cît a şi a acestei rubrici, şi să mă confrunt atît cu mine însumi, ca eu singular, cît şi cu noi înşine, ca eu colectiv, ca eu-oraş (în cazul de faţă, eu-Bucureşti), ca eu-ţară - ca eu-epocă.

Or, propunîndu-mi, acum, să mă uit în urmă cu fix zece ani, pot constata cu groază şi siderare că nimic, dar absolut nimic nu s-a schimbat, că în loc să rezolvăm criza intim-colectivă, ne-am adîncit în criză şi locuim, trăim în ea, ca într-o foarte preţioasă tradiţie a crizei. Identitatea noastră tocmai asta pare a fi devenit: eul colectiv-criză.

Bucureşteni, scriam acum zece ani, şi iată, din păcate pot să scriu, trebuie să scriu şi acum, zece ani mai tîrziu, bucureşteni, a venit timpul să ne înarmăm! Cu idei şi cunoştinţe, fireşte, înainte de toate. Şi deocamdată!

Sîntem în război, scriam - şi războiul, pot spune şi azi, continuă, ba chiar a devenit "normalitate" În oraşele noastre ne aflăm într-o permanentă stare obiectivă de război, de acaparare, de jaf şi cotropire, nu ne apără aproape nimeni de valurile migratoare, de multe ori, chiar, legile şi autorităţile par a favoriza mai curînd demolarea şi exproprierea continue decît creşterea calităţii vieţii. Sub pretextul modernizării oraşului - care într-adevăr trebuie, ca şi statul român, să fie modernizat, dar într-un mod modern, actual modern, nu depăşit modern -, oraşul ne este furat, sustras, supus exclusiv legilor pieţei - fără nicio excepţie.

Ne aflăm în război şi nici nu ştim! Ne aflăm în război, şi tocmai de aceea trebuie să ne înarmăm, cu cunoştinţe cu adevărat moderne, actuale, susternabile despre oraş.

Or, în oraşele cu adevărat moderne, care încearcă, adică, să corecteze excesele care, pe termen mediu, s-au dovedit dezastruoase pentru ecologia urbană, exact ale acelei modernităţi depăşite de modernitate, o modernitate devenită între timp second hand dar care nouă, acum, ne este vîndută ca modernitate ultimă, în oraşele care cu adevărat se modernizează în momentul de faţă, nimeni nu mai îndrăzneşte nici măcar să viseze să construiască nu doar bulevarde de mare viteză, dînd oraşul la o parte, exclusiv pentru traficul auto

În momentul de faţă, oraşele se modernizează reconstruind sau, oricum, nedistrugînd ţesutul social pietonal de suprafaţă, şi ascunzînd fluxurile, traficul de mare viteză pe sub pămînt, îngropîndu-l sub oraşe, sau articulîndu-l prin reţele de circulare periferice, adică de şosele de centură.

În oraş nu trebuie să se poată circula cu mare viteză! În oraş primordial trebuie să fie transportul public, nu transportul privat, total nesustenabil. Punct şi de la capăt. De abia de aici încolo, după acceptarea acestor axiome practice, putem începe să vorbim despre oraş, despre Bucureşti.

Oraşul trebuie remodelat, croit din nou la scara oamenilor, nu la scara fantasmagorică, ieri, a unei utopii politice (comunismul), azi, al unei distopii economice (capitalismul). Oraşul nu poate fi proiecţia faraonică a unor vise, ci doar cadrul şi expresia vieţii reale comune. O dată pentru totdeauna!

Iar autorităţile trebuie să fie forţate, prin orice mijloace, să ne asculte. Trebuie doar să avem ce să le spunem, ce viziuni să le opunem. Este exact ceea ce mă străduiesc să fac, să facem, împreună, aici.

Aşa simţeam nevoia să scriu acum zece ani, aşa, la fel, aproape fără schimbare, îmi vine, simt nevoia, trebuie să scriu şi azi. Au trecut zece ani? Nu cred. Cîtă eternitate! Ce de perenitate! Groasă veşnicie!

*

Orice mare oraş, orice oraş pur şi simplu, orice spaţiu urban şi, mai ales, de urbanitate se recunoaşte nu numai după "inanimatele" lui, altfel spus, după clădirile, monumentele, ornamentele, mobilierul său, după desenul şi după decupajul străzilor şi ale pieţelor sale, care îl fac să fie ca atare, imprimîndu-i un chip, o alură, un profil proprii, inconfundabile, ci şi după "animatele" sale, după fiinţele care îl populează.

Cu asta, însă, n-am spus încă nimic. Căci este normal, banal, natural ca un oraş să fie locuit, populat: oraşele sînt opere ale oamenilor, sînt făcute pentru a fi locuite de oameni.

Un oraş, cu spaţiile sale urbane, cu micro-spaţiile şi macro-spaţiile sale, cu închiderile şi deschiderile sale, cu perspectivele şi refugiile sale, ar fi însă sărac, foarte sărac, mort aproape, ca şi mort, dacă ar fi populat doar cu oameni. O lume care ar ajunge să fie populată numai cu oameni ar fi o lume nu doar săracă, ci de-a dreptul monstruoasă: inumană.

Şi aceasta, în primul rînd - iar aici voi îndrăzni un enunţ enorm -, deoarece oamenii tind foarte repede, atît de unii singuri, dar cu atît mai mult împreună, în colectivitate, să se dezumanizeze. Umanitatea tinde irepresibil, irezistibil, imediat spre inumanitate. Şi o face, în primul rînd, tinzînd să excludă extra-umanitatea, adică ceea ce nu este om. O lume alcătuită numai din oameni devine, este o lume inumană. 

Spuneam deci că o lume, un oraş (modelul mic, concret, imediat, concentrat al lumii însăşi) care ar fi reduse doar la oamenii care le locuiesc ar fi o lume, un oraş monstruoase, inumane.

Oamenii, cînd sînt numai între ei, cînd ajung să elimine orice altă formă de viaţă, orice formă de viaţă alta decît cea umană, se dezumanizează. Omul fără alteritate, fără relaţie cu niciun alt fel de fiinţă, încetează a mai fi om.

În Bucureşti, fenomenul acesta, numai aparent paradoxal, de dezumanizare prin exludererea a ceea ce nu este om, este deosebit de vizibil.

În Bucureşti, oamenii tind să se dezumanizeze excluzînd natura, adică ceea ce am numit animatele altele decît oamenii înşişi, construind artificial, obiecte inanimate, în locul naturii: clădiri peste clădiri în locul parcurilor şi al spaţiilor verzi. Aşa moare, nu în sensul că dispare, ci că elimină tot ce nu e ca el, omul: sufocîndu-se cu propriile construcţii. Omul dispare, de obicei, în el însuşi: prin extindere, nu prin extincţie.

Clădirilor, inanimatelor imobile care iau locul naturii vegetale, li se adaugă, în pasiunea autodistructivă a omului prin distrugerea alterităţii, prin altericid, pasiunea omului de a se înlocui pe sine, crezînd că doar se autopotenţează, cu inanimate mobile, cu tot soiul de proteze precum autovehiculele.

Sinucigaş, omul bucureştean elimină tot ce nu-i om, şi astfel încetează, de multe ori, a mai fi om.

*

Omul bucureştean se dezumanizează eliminînd din preajma sa tot ce nu-i om. În locul naturii vegetale el pune clădiri, în locul lui însuşi pune autohehicule, maşini. Rezultă, de aici, un oraş obez, diform, în care umanul se sălbăticeşte şi se dezumanizează sufocîndu-se cu el însuşi şi cu înlocuitorii săi. Prin eliminarea alterităţii extra-umane, Bucureştiul tinde să devină un oraş sălbatic, sub-uman şi post-uman.

Căci, ca să înţelegem cu adevărat ce se întîmplă, ce ni se întîmplă, ca bucureşteni, ce ne facem noi înşine, răul pe care ni-l facem cu mîna noastră, ar trebui să asemănăm oraşul cu o haină.

Oraşul este o haină strîmtă. Orice oraş este finit, are nişte limite care nu pot fi depăşite.

Or, în momentul de faţă, oraşul Bucureşti seamănă tot mai mult cu oamenii care îl locuiesc: are burtă, e gras în mod artificial, îngrăşat în în artificial.

Bucureştiul e un oraş inestetic cu burţi şi guşi, în care bucureştenii, după ce au eliminat tot ce nu era asemenea lor, se sufocă cu ei înşişi, cu propriile lor proteze şi produse, cu proprii lor înlocuitori, cu bolizii lor steroizi cu care îşi îndoapă şi îşi dopează existenţele.

Există, în momentul de faţă, în întreaga lume, o intensă dezbatere pe marginea noţiunii de "spaţiu public", a generării şi a re-generării lui. Şi aceasta deoarece, pretutindeni în lume, spaţiul public este afectat, a fost distrus, privatizat, monopolizat fie de către puterea politică, prin monumentele şi prin ceremoniile ei auto-celebrante, fie, mai nou, de către puterea economică, ca simplu spaţiu de reclamă, fiind transformat, în mod abuziv, în spaţii comerciale.

Or, pentru orice democraţie veritabilă şi pentru orice comunitate viabilă, spaţiul public este o noţiune centrală, vitală. Şi, în plus, una extrem de concretă, fizică în alcătuirea oraşelor noastre. Spaţiul public este suportul cel mai imediat de manifestare al sferei publice, care constituie inima oricărei comunităţi democratice: spaţiu de expunere unii la alţii, de inter-vizibilitate şi de inter-audibilitate, de "teatralizare" de sine a societăţii, spaţiu de comunicare şi de întîlnire, de dialog, de dezbatere şi, la nevoie, chiar de confruntare. Spaţiul public întrupează paradoxul deschiderii interioare, al deschiderii spre alteritate dinăuntrul societăţii. Iar comandamentul căruia trebuie să-i răspundă orice spaţiul public veritabil este că el trebuie să rămînă în permanenţă liber, deschis, neadjudecat, practicabil în comun şi accesibil tuturor. Spaţiul public este mediul de universalitate aflat cel mai la îndemînă. Iar el se manifestă prin excelenţă în oraşe, în spaţiul urban. Întrebarea care se pune este, deci, următoarea: cît de public (mai) este spaţiul urban? Cum poate fi restaurat, regenerat, deci produs spaţiul public urban?

*

Mi se întîmplă din cînd în cînd, mai ales vara, să mă întorc pentru o zi (şi o noapte) în Bucureşti, şi constat, de fiecare dată (dacă mai era nevoie), acest adevăr crud, sinistru, oribil: abia fără locuitorii săi, în absenţa locuitorilor săi, Bucureştiul re-devine oraş, arată a oraş, poate funcţiona ca oraş. Abia ca oraş nelocuit, ca ne-oraş, în fond, Bucureştiul îşi (re)capătă imaginea, aspectul de oraş!

Noi, dragii săi locuitori, sîntem, deci, dacă nu ştiaţi, cei care desfigurăm Bucureştiul, cei care îl facem să fie de ne-trait, cei care, de fapt, îl facem să nu fie oraş. Să nu ne mai ascundem după degete. La nivel colectiv, minţirea de sine duce, cel mai adesea, la catastrofe. Nu sîntem faimoşi ca orăşeni! Încă nu am ajuns, mental şi comportamental, la oraş, într-o mare metropolă precum Bucureştiul. Acesta e adevărul, ne place sau nu!

Locuit de locuitorii săi, Bucureştiul încetează să mai fie un oraş.

Evident, mulţi bucureşteni s-ar putea simţi lezaţi de afirmaţiile mele, în special de caracterul lor peremptoriu, definitiv, ritos.

Ceea ce contează, lucrul despre care vorbesc este nota generală, efectul general. Nu ce facem şi cum sîntem unii sau alţii în parte, în particular, ca persoane sau în micro-grupuri. Ceea ce contează într-un oraş, ceea ce dă nota unui oraş este aspectul, comportamentul colectiv, felul în care ne agregăm spontan şi mobil, în permanenţă, ca un colectiv, ca o mulţime.

Altfel spus: ce devenim, urban, împreună, laolaltă?

Eu cred că devenim, din păcate, orice şi oricum am fi, repet, în particular, la nivel micro, o hoardă.

De-asta nu prea arată Bucureştiul a oraş decît fără locuitori, în vacanţele locuitorilor săi.

Luaţi la grămadă, tocmai pentru că ne "organizăm", spontan, sub formă de grămadă, nu prea arătam a orăşeni, a colectivitate urbană, urbanizată. Fără supărare!

Bucureştiul trebuie privit, în sine, disociat de locuitorii săi temporari. Bucureştiul este oraş în pofida celor care îl locuiesc sau doar trec, asemenea unor populaţii năvălitoare, prin el. Fără ei.

*

Pentru mulţi, prea mulţi dintre noi, Bucureştiul, oraşul în general, spaţiul public, spaţiul comun nu înseamnă în niciun caz acasă. Înseamnă fie non-acasă sau anti-acasă, fie, pur şi simplu, nimic: out of space.

În cel mai bun caz, oraşul, spaţiul altul decît cel privat, decît acasă, nu înseamnă nimic, nu are nici măcar o semnificaţie utilitară, e un non-spaţiu. În cel mai rău caz, spaţiul dinafara celui casnic este un spaţiu inamic, de distrus sau, în cea mai bună variantă (din cel mai rău caz), de dominat, de apropiat, de cucerit, de luat în stăpînire: de transformat într-un spaţiu casnic extins.

Mulţi, prea mulţi dintre noi, atunci cînd pleacă de acasă, cînd ies pe uşă sau pe poartă, păşesc deci, parcă, în teritoriu inamic, pe Lună chiar, în vid. A ieşi pe poarta/uşa casei înseamnă, pentru mult prea mulţi dintre noi, a ieşi din spaţiu sau a pleca în expediţie, la vînătoare, pe domeniu.

Noi nu am devenit încă moderni. Ne este cu neputinţă să ne reprezentăm, la nivel general, noţiunea practică de comun, din care derivă aceea, instituţionalizată, de public.

Noi nu avem nimic în comun. Nici măcar oraşele în care trăim.

Nu contează, repet, ce gîndim şi cum ne comportăm în particular. Intenţia nu contează niciodată. Contează ceea ce rezultă din comportamentul nostru colectiv la nivel macro, la nivel de oraş. Altfel spus, normale practice, normele de facto. Asta, atît contează, din păcate: ce rezultă ca dominantă generală. Contează cine reuşeşte să-şi impună dominanta, cine reuşeşte să imprime tonalitatea generală, aspectul general, conform căruia noi apărem ca neavînd nimic în comun unii cu alţii, ca dorind tot timpul fie să ne asuprim, să ne supunem unii pe alţii, fie să fugim unii de alţii, să ne separăm. Nu vrem să avem nimic în comun, nu vrem să avem de-a face unii cu alţii.

Aşa arată oraşele noastre. Asta spune Bucureştiul despre noi. Asta se vede, asta se arată. Eu asta văd. Jucîndu-mă, şi nu prea, cu cuvintele, aspectul masei îl dă masa critică.