Oraşul, ca piele a societăţii, a lepădat, deja,
multe straturi de modernitate în care cei mai mulţi dintre noi, în frunte cu
decidenţii noştri, am rămas, ca nişte fosile, prinşi.
Îmi place ca din cînd în cînd să mă uit în urmă, peste umăr, în dubla
istorie, în istoria îngemănată atît a mea, cît a şi a acestei rubrici, şi să mă
confrunt atît cu mine însumi, ca eu singular, cît şi cu noi înşine, ca eu
colectiv, ca eu-oraş (în cazul de faţă, eu-Bucureşti), ca eu-ţară - ca
eu-epocă.
Or, propunîndu-mi, acum, să mă uit în urmă cu fix zece ani, pot
constata cu groază şi siderare că nimic, dar absolut nimic nu s-a schimbat, că
în loc să rezolvăm criza intim-colectivă, ne-am adîncit în criză şi locuim,
trăim în ea, ca într-o foarte preţioasă tradiţie a crizei. Identitatea noastră
tocmai asta pare a fi devenit: eul colectiv-criză.
Bucureşteni, scriam acum zece ani, şi iată, din păcate pot să scriu,
trebuie să scriu şi acum, zece ani mai tîrziu, bucureşteni, a venit timpul să
ne înarmăm! Cu idei şi cunoştinţe, fireşte, înainte de toate. Şi deocamdată!
Sîntem în război,
scriam - şi războiul, pot spune şi azi, continuă, ba chiar a devenit
"normalitate"
În oraşele noastre ne aflăm într-o permanentă stare obiectivă de război, de acaparare, de jaf şi cotropire, nu ne apără
aproape nimeni de valurile migratoare, de multe ori, chiar, legile şi
autorităţile par a favoriza mai curînd demolarea şi exproprierea continue decît
creşterea calităţii vieţii. Sub
pretextul modernizării oraşului - care într-adevăr trebuie, ca şi statul român,
să fie modernizat, dar într-un mod modern, actual modern, nu depăşit
modern -, oraşul ne este furat, sustras, supus exclusiv legilor pieţei - fără
nicio excepţie.
Ne aflăm în război şi nici nu ştim! Ne aflăm în
război, şi tocmai de aceea trebuie să ne înarmăm, cu cunoştinţe cu adevărat
moderne, actuale, susternabile despre oraş.
Or, în oraşele cu adevărat moderne, care
încearcă, adică, să corecteze excesele care, pe termen mediu, s-au dovedit
dezastruoase pentru ecologia urbană, exact ale acelei modernităţi depăşite de
modernitate, o modernitate devenită între timp second hand dar care nouă, acum, ne este vîndută ca modernitate ultimă, în oraşele care cu adevărat se modernizează
în momentul de faţă, nimeni nu mai îndrăzneşte nici măcar să viseze să
construiască nu doar bulevarde de mare
viteză, dînd oraşul la o parte, exclusiv pentru traficul auto
În momentul de faţă, oraşele se modernizează
reconstruind sau, oricum, nedistrugînd ţesutul social pietonal de suprafaţă, şi
ascunzînd fluxurile, traficul de mare viteză pe sub pămînt, îngropîndu-l sub
oraşe, sau articulîndu-l prin reţele de circulare periferice, adică de şosele
de centură.
În oraş nu trebuie să se poată circula cu mare viteză! În oraş primordial
trebuie să fie transportul public, nu transportul privat, total nesustenabil. Punct şi de la
capăt. De abia de aici încolo, după acceptarea acestor axiome practice, putem
începe să vorbim despre oraş, despre Bucureşti.
Oraşul trebuie remodelat, croit din nou la scara oamenilor, nu la scara
fantasmagorică, ieri, a unei utopii politice (comunismul), azi, al unei
distopii economice (capitalismul). Oraşul nu poate fi proiecţia faraonică a
unor vise, ci doar cadrul şi expresia vieţii
reale comune. O dată pentru totdeauna!
Iar autorităţile trebuie să fie forţate, prin
orice mijloace, să ne asculte. Trebuie doar să avem ce să le spunem, ce viziuni
să le opunem. Este exact ceea ce mă străduiesc să fac, să facem, împreună,
aici.
Aşa simţeam nevoia să scriu acum zece ani, aşa,
la fel, aproape fără schimbare, îmi vine, simt nevoia, trebuie să scriu şi azi.
Au trecut zece ani? Nu cred. Cîtă eternitate! Ce de perenitate! Groasă
veşnicie!
*
Orice mare oraş, orice oraş pur şi simplu,
orice spaţiu urban şi, mai ales, de urbanitate se recunoaşte nu numai după
"inanimatele" lui, altfel spus, după clădirile, monumentele, ornamentele,
mobilierul său, după desenul şi după decupajul străzilor şi ale pieţelor sale,
care îl fac să fie ca atare, imprimîndu-i un chip, o alură, un profil proprii,
inconfundabile, ci şi după "animatele" sale, după fiinţele care îl populează.
Cu asta, însă, n-am spus încă nimic. Căci este
normal, banal, natural ca un oraş să fie locuit, populat: oraşele sînt opere
ale oamenilor, sînt făcute pentru a fi locuite de oameni.
Un oraş, cu spaţiile sale urbane, cu
micro-spaţiile şi macro-spaţiile sale, cu închiderile şi deschiderile sale, cu
perspectivele şi refugiile sale, ar fi însă sărac, foarte sărac, mort aproape, ca şi mort, dacă ar fi populat doar cu
oameni. O lume care ar ajunge să fie populată numai cu oameni ar fi o lume nu
doar săracă, ci de-a dreptul monstruoasă: inumană.
Şi aceasta, în primul rînd - iar aici voi
îndrăzni un enunţ enorm -, deoarece oamenii tind foarte repede, atît de unii
singuri, dar cu atît mai mult împreună, în colectivitate, să se dezumanizeze. Umanitatea tinde
irepresibil, irezistibil, imediat spre inumanitate.
Şi o face, în primul rînd, tinzînd să excludă extra-umanitatea, adică ceea ce nu este om. O lume alcătuită numai
din oameni devine, este o lume inumană.
Oamenii, cînd sînt
numai între ei, cînd ajung să elimine orice altă formă de viaţă, orice formă de
viaţă alta decît cea umană, se dezumanizează. Omul fără alteritate, fără
relaţie cu niciun alt fel de fiinţă, încetează a mai fi om.
În Bucureşti,
fenomenul acesta, numai aparent paradoxal, de dezumanizare prin exludererea a
ceea ce nu este om, este deosebit de vizibil.
În Bucureşti,
oamenii tind să se dezumanizeze excluzînd natura, adică ceea ce am numit
animatele altele decît oamenii înşişi, construind artificial, obiecte
inanimate, în locul naturii: clădiri peste clădiri în locul parcurilor şi al
spaţiilor verzi. Aşa moare, nu în sensul că dispare, ci că elimină tot ce nu e
ca el, omul: sufocîndu-se cu propriile construcţii. Omul dispare, de obicei, în
el însuşi: prin extindere, nu prin extincţie.
Clădirilor,
inanimatelor imobile care iau locul naturii vegetale, li se adaugă, în pasiunea
autodistructivă a omului prin distrugerea alterităţii, prin altericid, pasiunea omului de a se
înlocui pe sine, crezînd că doar se autopotenţează, cu inanimate mobile, cu tot
soiul de proteze precum autovehiculele.
Sinucigaş, omul
bucureştean elimină tot ce nu-i om, şi astfel încetează, de multe ori, a mai fi
om.
*
Omul bucureştean se dezumanizează eliminînd din
preajma sa tot ce nu-i om. În locul naturii vegetale el pune clădiri, în locul
lui însuşi pune autohehicule, maşini. Rezultă, de aici, un oraş obez, diform,
în care umanul se sălbăticeşte şi se dezumanizează sufocîndu-se cu el însuşi şi
cu înlocuitorii săi. Prin eliminarea alterităţii extra-umane, Bucureştiul tinde
să devină un oraş sălbatic, sub-uman şi post-uman.
Căci, ca să înţelegem cu adevărat ce se
întîmplă, ce ni se întîmplă, ca
bucureşteni, ce ne facem noi înşine, răul pe care ni-l facem cu mîna noastră,
ar trebui să asemănăm oraşul cu o haină.
Oraşul este o haină strîmtă. Orice oraş este finit, are nişte limite care nu pot fi
depăşite.
Or, în momentul de faţă, oraşul Bucureşti
seamănă tot mai mult cu oamenii care îl locuiesc: are burtă, e gras în mod
artificial, îngrăşat în în artificial.
Bucureştiul e un oraş inestetic cu burţi şi
guşi, în care bucureştenii, după ce au eliminat tot ce nu era asemenea lor, se
sufocă cu ei înşişi, cu propriile lor proteze şi produse, cu proprii lor
înlocuitori, cu bolizii lor steroizi cu care îşi îndoapă şi îşi dopează
existenţele.
Există, în momentul de faţă, în întreaga lume,
o intensă dezbatere pe marginea noţiunii de "spaţiu public", a generării şi a
re-generării lui. Şi aceasta deoarece, pretutindeni în lume, spaţiul public
este afectat, a fost distrus, privatizat, monopolizat fie de către puterea politică, prin monumentele şi
prin ceremoniile ei auto-celebrante, fie, mai nou, de către puterea economică, ca simplu spaţiu de
reclamă, fiind transformat, în mod abuziv, în spaţii comerciale.
Or, pentru orice democraţie veritabilă şi
pentru orice comunitate viabilă, spaţiul public este o noţiune centrală,
vitală. Şi, în plus, una extrem de concretă, fizică în alcătuirea oraşelor
noastre. Spaţiul public este suportul cel mai imediat de manifestare al sferei publice, care constituie inima
oricărei comunităţi democratice: spaţiu de expunere unii la alţii, de
inter-vizibilitate şi de inter-audibilitate, de "teatralizare" de sine a
societăţii, spaţiu de comunicare şi de întîlnire, de dialog, de dezbatere şi,
la nevoie, chiar de confruntare. Spaţiul public întrupează paradoxul deschiderii interioare, al deschiderii
spre alteritate dinăuntrul societăţii. Iar comandamentul căruia trebuie să-i
răspundă orice spaţiul public veritabil este că el trebuie să rămînă în
permanenţă liber, deschis, neadjudecat, practicabil în comun şi accesibil tuturor. Spaţiul public este mediul de
universalitate aflat cel mai la îndemînă. Iar el se manifestă prin excelenţă în
oraşe, în spaţiul urban. Întrebarea care se pune este, deci, următoarea: cît de public (mai) este spaţiul urban?
Cum poate fi restaurat, regenerat, deci produs spaţiul public urban?
*
Mi se întîmplă din cînd în cînd, mai ales vara,
să mă întorc pentru o zi (şi o noapte) în Bucureşti, şi constat, de fiecare
dată (dacă mai era nevoie), acest adevăr crud, sinistru, oribil: abia fără
locuitorii săi, în absenţa locuitorilor săi, Bucureştiul re-devine oraş, arată a oraş, poate funcţiona ca oraş. Abia ca oraş
nelocuit, ca ne-oraş, în fond,
Bucureştiul îşi (re)capătă imaginea, aspectul de oraş!
Noi, dragii săi locuitori, sîntem, deci, dacă
nu ştiaţi, cei care desfigurăm Bucureştiul, cei care îl facem să fie de
ne-trait, cei care, de fapt, îl facem să nu fie oraş. Să nu ne mai ascundem
după degete. La nivel colectiv, minţirea de sine duce, cel mai adesea, la
catastrofe. Nu sîntem faimoşi ca orăşeni! Încă nu am ajuns, mental şi comportamental,
la oraş, într-o mare metropolă precum Bucureştiul. Acesta e adevărul, ne place
sau nu!
Locuit de locuitorii
săi, Bucureştiul încetează să mai fie un oraş.
Evident, mulţi bucureşteni s-ar putea simţi
lezaţi de afirmaţiile mele, în special de caracterul lor peremptoriu,
definitiv, ritos.
Ceea ce contează, lucrul despre care vorbesc
este nota generală, efectul general. Nu ce facem şi cum
sîntem unii sau alţii în parte, în
particular, ca persoane sau în micro-grupuri. Ceea ce contează într-un oraş,
ceea ce dă nota unui oraş este
aspectul, comportamentul colectiv,
felul în care ne agregăm spontan şi mobil, în permanenţă, ca un colectiv, ca o
mulţime.
Altfel spus: ce devenim, urban, împreună,
laolaltă?
Eu cred că devenim, din păcate, orice şi oricum
am fi, repet, în particular, la nivel micro, o hoardă.
De-asta nu prea arată Bucureştiul a oraş decît fără locuitori, în vacanţele
locuitorilor săi.
Luaţi la grămadă, tocmai pentru că ne
"organizăm", spontan, sub formă de grămadă, nu prea arătam a orăşeni, a
colectivitate urbană, urbanizată. Fără supărare!
Bucureştiul trebuie privit, în sine, disociat de locuitorii săi temporari.
Bucureştiul este oraş în pofida celor
care îl locuiesc sau doar trec, asemenea unor populaţii năvălitoare, prin el. Fără ei.
*
Pentru mulţi, prea mulţi dintre noi,
Bucureştiul, oraşul în general, spaţiul public, spaţiul comun nu înseamnă în
niciun caz acasă. Înseamnă fie
non-acasă sau anti-acasă, fie, pur şi simplu, nimic: out of space.
În cel mai bun caz, oraşul, spaţiul altul decît
cel privat, decît acasă, nu înseamnă
nimic, nu are nici măcar o semnificaţie utilitară, e un non-spaţiu. În cel mai rău caz, spaţiul dinafara celui casnic este
un spaţiu inamic, de distrus sau, în cea mai bună variantă (din cel mai rău
caz), de dominat, de apropiat, de cucerit, de luat în stăpînire: de transformat
într-un spaţiu casnic extins.
Mulţi, prea mulţi dintre noi, atunci cînd
pleacă de acasă, cînd ies pe uşă sau pe poartă, păşesc deci, parcă, în
teritoriu inamic, pe Lună chiar, în vid. A ieşi pe poarta/uşa casei înseamnă,
pentru mult prea mulţi dintre noi, a ieşi din spaţiu sau a pleca în expediţie,
la vînătoare, pe domeniu.
Noi nu am devenit încă moderni. Ne este cu
neputinţă să ne reprezentăm, la nivel general, noţiunea practică de comun, din care derivă aceea,
instituţionalizată, de public.
Noi nu avem nimic în comun. Nici măcar oraşele
în care trăim.
Nu contează, repet, ce gîndim şi cum ne
comportăm în particular. Intenţia nu contează niciodată. Contează ceea ce
rezultă din comportamentul nostru colectiv la nivel macro, la nivel de oraş.
Altfel spus, normale practice, normele de
facto. Asta, atît contează, din păcate: ce rezultă ca dominantă generală.
Contează cine reuşeşte să-şi impună dominanta, cine reuşeşte să imprime
tonalitatea generală, aspectul general, conform căruia noi apărem ca neavînd nimic în comun unii cu alţii, ca
dorind tot timpul fie să ne asuprim, să ne supunem unii pe alţii, fie să fugim
unii de alţii, să ne separăm. Nu vrem să avem nimic în comun, nu vrem să avem
de-a face unii cu alţii.
Aşa arată oraşele noastre. Asta spune
Bucureştiul despre noi. Asta se vede, asta se arată. Eu asta văd. Jucîndu-mă,
şi nu prea, cu cuvintele, aspectul masei îl dă masa critică.