I'm in the water! What a day! Where are my cigarettes?

Duminică şi după-amiază. În acelaşi timp.
Ar trebui să fiu în redacţie, dar sunt acasă. Ascult aceeaşi casetă cu Dylan şi împart cu tine stările mele, gândurile mele. Pentru că o fac în scris, simt, undeva, în spatele meu, prezenţa lui Dan. Ce îmi reproşează? Că mă grăbesc? Că le împart cu tine? (Îmi place ultimul verb).

"Te pui prea mult la microscop, te analizezi prea mult şi inutil. În momentul când există o problemă reală, dacă o învăluieşti doar cu vorbe, ajunge să ia singură proporţii. Te uiţi prea mult la propriul buric şi nu acţionezi. Noi muncim, nu gândim, asta ar trebui să-ţi fie deviza. Nu îţi dai seama că e exasperant să vorbeşti doar de ce ai face, fără a şi face? Greşeală de tactică şi strategie, cum s-ar zice".
Mesajul lui vine din Toronto, un oraş în care "sunt gogoşi sau covrigi. Plăcinte. Nu chiar peste tot şi nu chiar în forma în care te aştepţi". Am aflat, pentru că am întrebat.
M-am simţit vizat când mi-a spus:
"Alex nu înţelege că mie mi se întâmplă să mă plictisesc de cei din jurul meu şi am nevoie să îmi încarc bateriile, să povestesc lucruri noi, ei să aibă experienţe noi, altfel cunoscându-ne prea bine reacţiile, replicile".
Mesajele pe care i le-am trimis au fost uneori stereotipe, oglindind prea des frustrări, griji, frici. Dan merită altceva. Îmi lipseşte privirea inteligentă cu care te pândeşte, felul în care râde, bunăvoinţa aia cuceritoare care este acolo, în fundal, chiar şi atunci când te săgetează ironic. Îmi lipseşte acea inflexiune a vocii cu care îmi spune: "Bă, băiatule..."

Ieri îi povesteam lui Nico despre principiile mele cât se poate de cavalereşti, construite în copilărie, de prin cărţile citite în acele vremuri. Tanti Dida, cea care m-a crescut (sora mamei mele), trecea mereu de partea binelui, a personajelor pozitive, oneste, simple, iar eu eram prea fraged ca să mă întreb dacă părerile ei nu ar putea fi, uneori, amendate. Abia mai târziu, recitind cărţile, am simţit notele false, am văzut totul într-o altă lumină, a mea. S-a întâmplat însă să păstrez acea dorinţă de a fi cinstit cu oamenii. În adolescenţă şi mai târziu, dacă o fată avea un prieten, renunţam din start să mă apropii de ea.
"Acum", i-am spus lui Nico, "nu aş mai face asta".
Vorbesc de o fată care mi-ar plăcea mult, cu care aş crede că pot fi împreună dar şi de un flirt, de o aventură.
"Devin un uşuratic? E doar un semn de maturitate?"
"Sunt surprinsă de această schimbare, care pare a fi una bruscă".
"Principiile vechi nu mi s-au părut benefice. Nu sunt fericit pentru că le-am respectat ani de zile", am zis.
Ea a tăcut.
("Vorbeşti supărător de mult despre fericire", mi-am amintit că m-a atenţionat, cândva, Dan).

Stând de-o parte, parcă aş săruta rujul de pe ceaşca de cafea, lăsat de o femeie care ar fi vrut să ne iubim, dar pe care am lăsat-o să plece.
Eliza, sunt un om puternic şi sunt un om fragil. "De multe ori, siguranţa de sine face diferenţa", zice Dan, dar eu foarte rar am încercat să-mi ascund fragilitatea.
Nu vreau nimic din ce nu vrei să-mi dai. Nu vreau ceea ce dai oricui.

Într-o zi, înainte să te cunosc, îi vorbeam Xeniei despre nevoia de a avea alături de mine o femeie. Am amintit câteva lucruri care, mi se părea, ar face acest demers greu de împlinit: sunt un tip care nu e acceptat cu uşurinţă, sunt înţelegător, dar şi exigent, am o anumită vârstă.
"Nu ştiu dacă există o astfel de femeie", am zis.
"Există. Sunt rare şi deosebite", mi-a răspuns.
"Vreau să le pipăi şi să urlu: Este!", am adăugat râzând.
"Uneori, trebuie să aştepţi să se întâmple lucrurile, nu să le întâmpli tu", a zâmbit ea.
"De ce am impresia că lipsa de combativitate nu rezolvă problemele, în general, şi nici pe asta, în particular?", am răspuns, mai în glumă, mai în serios, căci înţelesesem unde bătea.
"De ce primim uneori, din senin, întâmplări care ne schimbă covârşitor viaţa?", m-a întrebat.
Ne-a întrerupt cineva. Mereu ne întrerupe cineva.

Vineri, i-am dus Polianei o "ştire", să mi-o corecteze. Era un fel de a comunica, dar şi o încercare de a afla de la prietena ta un număr de telefon, la care să te pot găsi, o adresă de e-mail. Am întrebat-o mai târziu dacă "ştirea" mea a primit un BT (bun de tipar) şi mi-a spus că nu. Mi-am amintit că, în primele mele zile în redacţie, am scris, tot sub formă de ştire, o glumă. Atunci mi se părea amuzantă, dar nu mi-o amintesc. Am pus hârtia pe care o printasem pe masa Adinei şi a lui Mihai. El m-a întrebat, mai târziu, sobru, dacă eu am scris materialul ăla. I-am confirmat. Nici n-au zâmbit. Oameni serioşi, care au de făcut un ziar. "Poate că şi Poliana are un ziar de corectat!", mi-am zis. Am apreciat discreţia cu care, mai târziu, probabil după ce ţi-a cerut acceptul, mi-a adus adresa ta de e-mail.
(Îmi plăcea bluza ei. Una albă, doar în faţă avea puţin maro şi un şiret care poate crea iluzii de corset sau care chiar e folosit ca şiretul unui corset).

În seara următoare eram în drum spre Alexandria, în Mercedesul vişiniu şi bătrân al lui Harald, un boem fotograf norvegian. L-am sunat pe Mihai, redactorul-şef, să-i spun că nu vin duminică. "Trebuie să vin?" l-am întrebat. "Nu, nene, de ce să mai vii? Ne vedem luni!"
Harald conducea fumând Lucky Strike fără filtru (îl rupea înainte de a aprinde o ţigară). "Am provocat anumite întâmplări, am trecut prin tot soiul de experienţe numai ca să mă pot privi din afară, să-mi urmăresc comportamentul, în anumite situaţii, mai puţin obişnuite", zicea.
Stăteam cu Iulia, pe bancheta din spate. Ascultasem pe rând Paul Simon, David Bowie, Neil Young şi ploaia era faină, chiar dacă vântul rupea crengile copacilor şi le lăsa, din loc în loc, pe şosea. Pomii dansau după muzica noastră. În faţă, rula, la un moment dat, o maşină care trăgea după ea o remorcă plină cu pepeni.
"Deschid geamul şi iau unul, în timp ce depăşeşti", s-a lăudat Luigi, aflat lângă şofer.
"Do it! Don’t talk!" i-a răspuns Harald, depăşind.
(E insuficient să spui sau să scrii cuvinte. Înţeleg perfect lehamitea de prea multe texte în viaţa mea).

Ne-am oprit la o benzinărie. Luigi povestea de nu ştiu ce maşină care plonjase într-un lac (văzuse la televizor întâmplarea asta). Harald zicea că, în astfel de situaţii trebuie să rămâi calm, raţional, lucid. Iulia sublinia starea asta: "Ya! I’m in the water! What a day! Where are my cigarettes?"
Se înserase când am ajuns la tanti Dida. După bucuria revederii, am ieşit la o plimbare prin orăşelul din mijlocul câmpiei. Am intrat într-un club cu internet şi m-a surprins plăcut mesajul pe care mi-l trimisesei. Ne-am învârtit apoi prin parc şi ne-am oprit pe un fel de terasă, în curtea interioară a fostei case de cultură a sindicatelor. Răcoarea nopţii de vară ne înconjura. Mâncam pizza. La o masă, un cuplu. (De modă veche: ea şi el). Tineri. Good lookin’. În rest, pustiu. Cei doi se sărutau uneori. Felul în care îl privea, în timp ce el îi povestea cine ştie ce întâmplare, îmi provoca o vagă invidie şi dorinţa de a fi într-un astfel de rol. Îşi ţineau mâinile una în alta, strângându-le uşor, mângâind. S-au ridicat chiar când ne pregăteam de plecare, mergeau în faţa noastră şi ea era mai înaltă decât el.

La capătul norilor, cerul avea o nuanţă de albastru pură, stranie, de o acută limpezime, iar inima mea bătea repede. Eram emoţionat la gândul că te voi întâlni.