Uneori ne amintim...

A mai trecut un patru martie cu amintiri, analiză, proiecte de "urgenţă", promisiuni, critici că au promis şi nu au făcut, dar totul la fel de gelatinos ca şi cum nu vrem să mai ştim de "acel" patru martie de acum patruzeci şi patru de ani. Există o directivă UE^[i] care indică "mai bine consolidăm, refacem... decât să demolăm", dar acolo unde am demolat rămâne bun demolat.


Cine sunt cei care acuză şi promit? Parcă sunt aceiaşi, dar cu un limbaj mai îngrijit. Bucureştiul este declarat ca fiind una dintre capitalele cele mai nesigure din punct de vedere al siguranţei construcţiilor. Am trăit cutremurul din 1977 şi a fost cumplit pentru că, chiar dacă ştiam, teoretic, ce este şi ce poate produce un astfel de fenomen, a fost cu totul altceva să-l trăim. Dar noi ne "scoatem", ca şi în multe alte situaţii, cu un "Doamne ajută!". Nu este momentul potrivit să scriu despre importanţa calităţii arhitecturii şi confruntarea acesteia cu seismele, mai bine voi reveni după concluziile Ordinului Arhitecţilor pe această temă.^[ii]

Sunt multe de spus despre "uitarea" noastră în ce priveşte relele care ne pândesc, aici mă refer strict la cele ale naturii în care trăim. Dar nu o să închei această mică menţiune fără să amintesc un om, un mare inginer constructor Profesorul Aurel Beleş^[iii], care a tras, poate primul, semnalul de alarmă asupra indiferenţei în faţa pericolului unor mari seisme aici la noi, în România^[iv].

Uneori mintea mea face legături neaşteptate. Să vă zic ce mă frământă de câteva zile.

Totul a pornit de la "cărarea" pe care mi-o alesesem pentru următorul articol, şi la care nu o să renunţ, despre zidurile caselor, gardurilor, ruinelor şi aşa mai departe, şi mi-am amintit ca o străfulgerare de Zidul lui Jean Paul Sartre.

Despre înfruntarea cu ideologia comunistă, din perioada tinereţii noastre, a existenţialismului. Erau anii studenţiei şi citeam şi comentam între noi... Alberto Moravia, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Jean Paul Sartre, Ágnes Varda, filmul polonez, cinemateca, Antonioni, Ciulei, şi... opiniile şi comentariile noastre spuse pe sfert sau jumătate de idee. O astfel de "jumătate" de idee m-a costat o notă cinci (luată cu greu!) la examenul de "estetică socialistă". După o discuţie deschisă, la o bere la Dunărea, despre existenţialism, discuţie în care am apărat ideile mele existenţiale chiar în faţa profesorului cu care a doua zi urma să dau examen. Normal, cum am intrat în sala de examen, el m-a întâmpinat cu "să vedem dacă îl cunoşti la fel de bine şi pe Engels!". Şi bineînţeles că nu-l ştiam nici pe departe "la fel de bine". Mărturisesc că nici după acel cinci nu am citit scrierile lui Marx şi Engels despre estetică. Nu e o laudă, ci o consecvenţă de idei.

Apoi mi-a apărut în minte Jean-Luc Godard^[v] şi filmul său, despre care citisem multe comentarii, dar pe care l-am văzut târziu, prin anii '90-'91, Le mépris^[vi]. Este, cum recunoaşte chiar Godard, un film clasic, "singurul său film clasic", o poveste simplă, poate "hollywoodiană", care te marchează şi prin prezenţa unor nume importante în lumea filmului. Fritz Lang, care se joacă ca actor pe sine, şi Michel Piccoli recitând din Dante, unul în germană, Lang, celălalt în franceză, "deja noaptea contempla stelele şi bucuria noastră se metamorfoza în plâns"^[vii]. Apoi Jack Palance şi Brigitte Bardot, în plină glorie şi nuditate.

De ce acest film, aproape trecut cu vederea în opera lui Godard, unul din cei de seamă reprezentanţi ai "noului val" (La Nouvelle Vague / New French Wave), care cu al său À bout de souffle / Breathless sau Pierre le fou a participat imens la schimbarea drumului cinematografiei franceze, şi nu numai, alături de François Truffaut, Éric Rohmer, Jacques Rivette, Claude Chabrol? Pentru că l-am reascultat pe Michel Piccoli vorbind din Dante sau, cu vocea sa inimitabilă, pe un ton aproape alb, făcând declaraţii de dragoste sau de admiraţie pentru "bucăţi" din corpul alb, inexpresiv, ca şi vocea ei, al lui Brigitte Bardot, sau momentele de furie cu un ton ridicat de data asta, schimbând soarta întregului film. Un film aproape uitat, dar povestea unei lumi aparent liniştite, trăind numai în valuri de dragoste, fără ca nimic să anunţe anul 1968, anul care a schimbat lumea şi de o parte şi de alta a "cortinei de fier", revolta studenţilor din mai în Franţa^[viii], apoi "primăvara cehă" condusă de Alexander Dubcek curmată de tancurile sovietice, "revolta intelectuală" din Polonia^[ix] (care va deschide drumul către Solidaritatea / Solidarność), reacţia lui Ceauşescu^[x] în faţa invaziei sovietice în Cehoslovacia din august 1968, un fel de "timeout" în viaţa românilor, care a durat ca şi în sport, un minut (de fapt douăzeci şi unu de ani).

Scriind asta, mă duc cu gândul mai departe, la zilele când se întorc soarele şi căldura.


(Azi nouă martie două mii două zeci şi unu, Bucureşti)

PS: Cu oarecare întârziere:  martie. La mulţi ani de Ziua Femeii!

---