Pendulul

Una din uşile dulapului meu încastrat în perete se tot deschide singură de câteva zile. O împing la loc de câte ori trec pe lângă ea, dar după o vreme o regăsesc iar dată de perete. Imaginea dulapului cu uşa deschisă este nouă şi surprinzătoare pentru mine. Până acum toate uşile dulapului stăteau la locul lor, niciuna nu se lăbărţa dizgraţios.

Sigur că toată lumea ştie că trecând pe lângă un dulap a cărui uşă nu este încuiată poţi, prin propria greutate, să înclini uşor podeaua, care la rândul ei înclină dulapul, iar uşa să se deschidă încet, scârţâind. Însă uşa mea se deschide de una singură, fără ca eu sau nimeni altcineva să trecem pe lângă dulap. Şi e cu atât mai ciudat cu cât e un fenomen absolut nou, de dată foarte recentă.

Cum nu cred în stafii, am încercat să găsesc o explicaţie raţională. Şi cred că am găsit-o.

Vecinii de sub mine, de fapt vecina, îşi renovează apartamentul. Şi a dărâmat - nu ea personal, ci muncitorii pe care i-a angajat - chiar zidul de cărămidă de sub dulapul meu, cu tot cu o consolă din beton armat, de deasupra unei uşi. Nu mai spun că consola se fixa de un stâlp care fusese consolidat după cutremurul din 1977, şi era un element de structură de care nimeni n-ar fi trebuit să se atingă nici cu o floare. Rezultat: planşeul de deasupra a flambat în momentul în care n-a mai fost sprijinit. Nu mult, dar suficient cât să fie detectat de un pendul orizontal. Pentru că trebuie să vă spun că uşa dulapului meu aceasta este, un pendul orizontal. Un instrument cu o sensibilitate apropiată de infinit, care simte cea mai mică înclinare, chiar şi de sutimi sau miimi de grad.

Dar nu pentru toţi o uşă de dulap e sinonimă cu un pendul orizontal, ca să nu spun că mulţi nici nu ştiu ce este un astfel de pendul.

În dimineaţa aceasta, vecina de deasupra mea s-a dus să vadă cu ochii ei ce fac lucrătorii în apartamentul de sub mine, pentru că renovarea pe care o fac e cea mai zgomotoasă şi brutală din câte am avut parte vreodată în bloc. Când i-au sesizat îngrijorarea, meşterii au considerat că pot s-o încurajeze râzând puţin de mine: "Vecinul de deasupra are o uşă de dulap care nu se mai închide din cauză că noi facem renovări!" "Dar zidul pe care l-aţi dărâmat?", i-a întrebat ea brusc. "N-am dărâmat nimic, doar am desfiinţat o uşă", au negat ei. Apoi, cu jumătate de glas, au recunoscut: "De fapt era un zid de o parte şi de alta a uşii, dar unul uşor, de Rigips." "Păi dacă era de gips-carton, toate cărămizile astea din faţa uşii de unde-au apărut aşa, dintr-odată?", i-a întrebat ea. Au înghiţit în sec, şi au tăcut.

N-am vorbit despre pendul nici cu vecina de deasupra, nici cu muncitorii de dedesubt. Ar fi fost o discuţie prea lungă şi complicată. De unde ştiu însă eu despre pendulul orizontal? A fost chiar obiectul lucrării mele de licenţă, de gravimetrie. Cu ajutorul lui studiam mareele terestre, similare cu cele ale mărilor şi oceanelor, însă ale suprafeţei terestre. Pe scurt, sub efectul atracţiei gravitaţionale a Lunii asupra Pământului, de două ori pe zi, la nivelul Bucureştiului, solul se ridică şi coboară cam patruzeci de centimetri. Practic Pământul e ca o minge de fotbal mai slab umflată, pe care dacă apeşi cu piciorul o turteşti, iar apoi când ridici piciorul de pe ea, îşi revine. Raportat la diametrul planetei, cele câteva zeci de centimetri cu care se umflă sau se lasă sunt aproape nimic. Pendulul orizontal, prin sensibilitatea sa apropiată de infinit, poate însă detecta cu acurateţe chiar şi aceste variaţii infinitezimale.

Sigur că uşa dulapului meu e departe de a fi pendulul orizontal perfect, cu care să pot face vreun fel de determinări de precizie. E mai degrabă o versiune fortuită a acestui instrument, capabil doar de observaţii empirice grosiere, calitative, nicicum cantitative. Suficient însă pentru a sesiza o înclinare a planşeului, fie ea şi infinitezimală.

Nu pot să le iau în nume de rău muncitorilor care bocăne şi troncăne toată ziua sub mine că n-au auzit vreodată de pendulul orizontal. Şi eu l-am privit uşor amuzat pe profesorul cu care am studiat metode alternative de prospecţiune geofizică, dowsing, la facultate. Între colegi, râdeam chiar de el, numindu-l "moş" Aelenei. Poate şi fiindcă era un personaj care venea direct dintr-o altă epocă, era nu numai extrem de politicos, vorbea cu noi cu "dumneavoastră" şi "domnule coleg", ci şi extrem de elegant, chiar dacă într-un mod îngrozitor de desuet. Vară-iarnă, purta invariabil o haină neagră cu pantaloni fantaisie, standardul antebelic de eleganţă masculină pentru îmbrăcăminte de zi. Altfel, îi mai lipsea doar jobenul, obiect pe care probabil că-l avea acasă, dar pe care nu-l mai purta.

Cursurile lui de dowsing, metodă cunoscută şi sub denumirea de radiestezie sau baghetism, deşi aceasta ultimă denumire nu este decât o simplificare după cum se va vedea mai încolo, la început nu m-au convins, mi se păreau pe vremea aceea ceva cam ca un curs de vrăji şi leacuri băbeşti predat la Facultatea de medicină. Foarte curând însă, la prima noastră ieşire pe teren cu bagheta, aveam să-mi schimb părerea.

Nu-mi mai amintesc locul unde am fost, dar era pe un teren plat, un câmp gol, necultivat, cred că pe undeva prin jurul capitalei. În lipsa unor baghete clasice de alun, profesorul Aelenei ne-a improvizat câte o baghetă dintr-o sârmă mai groasă şi elastică, îndoită la mijloc, şi arcuită în aşa fel încât să formeze două braţe care să poată fi ţinute în palme. Ne-a arătat apoi cum să aducem în poziţie orizontală bagheta, folosind pentru asta o uşoară tensiune a braţelor: porneam cu ea din poziţia atârnând în jos, şi mărind uşor-uşor tensiunea o ridicam până la orizontală. Ne-a cerut să încercăm să mărim sau micşorăm foarte puţin tensiunea, ca să ne dăm seama cum reacţionează. La cea mai mică schimbare de presiune, vârful ei fie urca fie cobora brusc din poziţia orizontală de echilibru în care trebuia s-o menţinem. Apoi ne-a pus să avansăm cu bagheta pe diverse profile, cerându-ne să numărăm în timp ce păşim, şi să reţinem unde se ridica sau cobora bagheta.

Când am terminat, am trecut observaţiile pe harta profilelor - la pasul numărul cutare bagheta s-a ridicat, la pasul cutare a coborât. A urmat apoi o altă rundă de măsurători, făcute pe aceleaşi profile, de data asta cu instrumente moderne, de precizie, pentru prospecţiune: gravimetre, respectiv senzori electrici. Cu ajutorul acestora am determinat fără posibilitate de a greşi faliile din subsol, care corespundeau locului unde era cel mai probabil să găsim apă. Surpriza a fost că rezultatul obţinut cu complexa aparatură geofizică se suprapunea cu cel al baghetei. Faliile determinate cu metode sofisticate, scumpe, consumatoare de timp şi energie erau exact acolo unde le identificase şi parcurgerea la pas a terenului cu banala baghetă. De fapt, explicaţia e că nu inerta baghetă e în realitate cea care sesizează faliile, ci propriul nostru aparat senzorial, care trecând peste falie şi detectând inconştient schimbarea în subsol, are o mică reacţie, infinitezimală, care se transmite baghetei, care amplifică datorită sensibilităţii apropiate de infinit a structurii sale de pendul orizontal schimbarea pe care altfel noi n-am fi putut-o observa.

S-a dovedit aşadar că această tehnică ancestrală a căutătorilor de apă funcţionează. Dar nu numai pentru apă se poate utiliza dowsing-ul. Într-una din revistele vechi franceze pe care le răsfoiam cu bunicul meu, îmi amintesc de un articol interesant despre ciobani, care învăţaseră să folosească la stână pendulul vertical, adică o simplă bilă de plumb atârnată de un fir, pentru a afla dacă oile care aveau tumori sau alte probleme se vor vindeca sau nu. Ţineau pendulul atârnat deasupra oii culcate, în dreptul locului cu problema, până ce pendulul începea să se rotească încet. Dacă se rotea într-o direcţie, era bine, oaia urma să se vindece. Dacă se rotea invers, urma să moară.

Mă întreb în ce direcţie s-ar roti pendulul dacă şi eu l-aş încerca pentru planşeu?

(Bucureşti, martie 2021)