Tot realul te salvează!

Nu m-am uitat intenţionat după femei care seamănă cu tine. Mi s-a părut, de câteva ori, că te văd şi am luat în calcul posibilitatea să te întâlnesc pe stradă, ţinându-l de mână pe Claudiu.
Nu simt deloc o tristeţe de om respins şi nici n-aş vrea să fii o femeie facilă. Mai puţin dependentă de sprijin, de protecţie, poate, dar dacă el ţi le va oferi întotdeauna şi asta îţi doreşti, înseamnă că trăiţi într-o complementaritate benefică.
A iubi înseamnă şi a avea grijă de cineva, dar sunt tentat să mizez mai mult.
 
Îţi apreciez sinceritatea. Pari să ştii exact de ce am nevoie: de o căsnicie. "Tot realul te salvează", îmi spuneai. M-am gândit că lui Dan, sfatul tău ar putea să-i pară o impoliteţe. Şi el pusese însurătoarea în capul listei mele de priorităţi, aşa cum o vedea. Doar că el vorbeşte dintr-o prietenie care creşte, pe măsură ce se învecheşte, în timp ce tu îmi spui că nu te cunosc, dar pretinzi că ştii cine sunt şi ce e bine pentru mine. Am reţinut mesajul, e bine să nu-mi fac nici o speranţă în ce te priveşte.
 
Dar am aripi speciale cu care pot ajunge în sufletul tău şi n-o să le tai, nici măcar vârfurile, chiar dacă locul e ocupat şi nu am unde să aterizez. Cât mă va ţine combustibilul, voi da ture pe deasupra, pentru că e visul meu şi cred în el. "Iartă-mă, sunt cam deprimat. M-am săturat să pompez sânge în ceea ce nu există!", poate îţi voi spune cândva, aşa cum îmi scria Bogdan despre un grup literar virtual pe care îl iniţiase şi îl moderează. Sau voi fredona, în singurătate, Nu mai ard în febra ta - Lună Amară. Poate că vei simţi atunci satisfacţia de a fi avut dreptate, de a nu fi cotit tu pe drumul marcat de tine şi numai de tine cu sens interzis. Eu însă circul liber prin lumea asta, n-am treabă cu marcajele tale (as vrea să nu dovedeşti vanitate, citind aceste cuvinte rostite cu o imperceptibilă, poate, smerenie), chiar dacă le înţeleg rostul. Se spune că în spatele oricărui bărbat puternic există o femeie inteligentă. În zadar mă uit în retrovizoare. Ai putea nimeri acolo, dacă ai înţelege de unde izvorăşte ceea ce îţi spun.
 
Astăzi, în redacţie, Marinela corecta, ţinându-se cu palma de cap, dar nu pe frunte ci spre creştet. Am trecut, mai departe, tăcut.
"Eşti obosită?" am descusut-o mai târziu. "Sau e lehamite?"
Mi-a confirmat lehamitea, ne-a întrerupt cineva şi ea a corectat mai departe.
Şi eu corectez, uneori extrem de vizibil, de multe ori nu, propria traiectorie prin lumea asta, în care s-a întâmplat să te întâlnesc.
 
Mihai scria un editorial. L-am întrebat dacă mai are link spre site-ul lui, de pe cel al ziarului. "Nu, dar o să mi-l pun", mi-a răspuns. "O să-mi refac site-ul". Iar după câteva secunde de tăcere, a adăugat: "Şi viaţa, în general".
Felicia îmi arăta poza unui personaj pe care îl puneam în pagină.
"Îi dăm în gură?", mă întreba. În traducere: "Avem o declaraţie de-a lui, pe care s-o punem pe un element grafic, lângă fotografie?"
"Dacă-ţi dau două palme cu picioru\'! Alcoolisto! Văd că ai luat o torpilă peste naretă!", glumea Andrei cu o fată de la corectură. "Ai văzut filmul «Cleopatra bolnavă de pojar»? Ca cameleonu\' se schimbă Cleopatra! E o pedofilită cronică în oraş!"
 
Tudor îşi privea dosarul în care ar fi trebuit să fie articolele pentru pagina lui.
"Parcă e Hustler! Atât e de gol!"
"Ce faci, Tudor?", îl întreb, uneori.
"Pe-aici, pe plantaţie!", îmi răspunde.
Mi-am aruncat ochii pe un material al Andradei. Supratitlu: "Războiul stelelor". Titlu: "Un oltean a devenit extraterestru". Sorin le-a modificat, aducându-le la un nivel decent. Supratitlu: "Românilor nu le mai ajunge planeta". Titlu: "Un oltean vrea să pună praz pe lună".
Supratitlu de doamna Matilda: "Craiovenii nu sunt entuziasmaţi". Titlul nici nu mai contează. În schimb, i-am citit un şapou al unui text despre ziua de Sfânta Marie: "Oamenii ştiu că de la această dată, soarele îşi pierde din putere, iar frunzele pomilor încep, uşor, uşor să cadă".
 
Irina şi Clarice: "Craiovenii se ceartă pe WC-uri". Intertitlu: "Vecina îşi aruncă nevoile în stradă". Am mototolit articolul şi l-am aruncat în coş.
Din titlurile zilei: "Toţi directorii au fost decapitaţi"; "Doi hoţi de maşini şi un dătător de mită au fost băgaţi la răcoare"; "Tarabele cu flori au fost luate cu asalt"; "De 8 martie, bătrânii din cămin s-au distrat mai bine ca niciodată". Sorin a adăugat: "Pentru ultima oară".
"Încă un cap căzut în ţeapa Băncii Comerciale Române".
 
Andrei lenevea, pe scaunul lui Mihai.
"Bă, dacă mor eu, tu cui rămâi?", îl întreba pe Cătălin.
De câteva minute terminaseră de urlat bătând tastele calculatoarelor, într-un meci virtual de fotbal.
Andrei şi-a scos pacheţelul cu parizer şi pâine şi a început să mănânce.
"Ce vomitarăţi pe-aici, de pute în halul ăsta?", zicea Sabina, intrând în încăpere.
 
Simona e o fată sexy, care lucrează acum în locul tău. Astăzi, pe pantalonii ei scria, în dreptul feselor: LON, pe cea stângă; DON, pe cealaltă. Ne-am întrerupt discuţia, eu şi Mihai, privind-o cum urca scara. "BUCA, REST", zicea el, o parafrază. "Deja încep să simt aerul de concediu". Apoi a făcut un gest de parcă ar fi alungat o muscă.
 
Raluca avea inel ca Arabela. Îşi ţinea părul cu mâna stângă, într-un coc improvizat, în timp ce corecta. O frumuseţe nepremeditată, purtând doliu după un bunic din Moldova, care a murit de curând.
"Ce faci, Jimmy?"
"Dau la print. E povestea vieţii mele".
 
Am lăsat pe masă ultimul articol sosit de la una dintre subredacţiile noatre, despre un politician "se pare că va candida în mod cert", şi am început să citesc un altul. "Om simplu, tras parcă prin inel, baciul este un personaj cu totul aparte, născut parcă să cânte frumuseţea plaiurilor natale, dar şi un om înverşunat pentru nedreptatea vremurilor în care trăim". Mihai s-a aşezat lângă mine. I-am pus în faţă toate textele, iar el a început să le răsfoiască. "Cu turma de oi stricate pe Calea Victoriei", mi-a arătat un intertitlu.
Secretara îşi alegea melodii la mobil.
"Hai, bă, arde-te-ar ploaia!", îi zicea Andrei lui Cătălin şi plecau amândoi să joace la pariuri.
La televizor, Kylie Minogue - Chocolate.
 
Şapou al lui Dorin: "Experimentele efectuate pe banii publici, scoşi din buzunarele cetăţenilor, sunt, dacă nu condamnabile, cel puţin fapte reprobabile care ţin de bunul simţ şi nu numai. În cazul în care sunt accidentale, aceste lucruri pot fi trecute cu vederea".
Început de articol fără titlu aparţinând Ionelei: "Condiţiile de muncă din instanţe sunt cu mult sub nivelul normalului. Dincolo de cosmetizarea politică trâmbiţată de aleşii ţării, stă cruntul adevăr. Realitatea de la faţa locului scoate în evidenţă impasibilitatea guvernelor faţă de administrarea instanţelor. Este inadmisibil ca într-o ţară care se vrea raliată la normele europene, magistraţii să stea la serviciu îmbrăcaţi în haine groase, pulovere pe gât şi cu căciulile îndesate pe urechi". Există o lege care să-i oblige să poarte pulovere pe gât? Sau o alta care să mă ţină pe mine în această redacţie? Tu ai rezistat aproape doi ani, ai citit astfel de texte în fiecare zi, ore în şir. Dar ai plecat. "Te-ai salvat", cum ar zice Iulia. Eu pierd secunde preţioase şi numeroase, care devin zile, luni, ani.
 
Cât voi mai citi din gândirea viceprimarului Oraşului, panseuri de genul: "WC-urile din parcuri vor fi refăcute, ca să nu ne mai dezonoreze"?
"Gib, e un accident!", a intrat Mădălina, ţipând.
"Morţi?", a zis Bogdan, apoi a continuat vehement: "Sufocă-i, dacă mai respiră vreunul!".
 
Abia apoi a început şedinţa. Reporterii şi-au prezentat, pe rând, subiectele.
Dorin şi Daniel: "Un peştişor auriu a fost sodomizat de pisica unui ţăran înfometat".
Dorin: "Trafic cu păsărici".
Ceilalţi râdeau, comentau pe seama ultimului cuvânt, fiecare avea ceva de spus.
Andrada : "O cisternă răsturnată".
Mihai: "Ce e asta? Ştire? Articol?"
Andrada (absentă): "Şi o bârfă!"
Mihai: "Bârfă faci din asta?"
Sabina: "N-am nimic şi nici nu am chef de ceva astăzi".
Mihai: "Parcă ai fi Pleşan!"
Dorin: "Documentez chestia aia cu evaziunea fiscală".
Mihai: "Pentru astăzi ai ceva?"
Dorin: "Nu. Dar am nevoie de maşină să fac subiectul cu ciobanul".
Mihai: "La ora 9 aveai maşină. Şi şofer".
Dorin: "La 9 eram la duş".
Mihai: "Asta e!"
Dorin: "Am fost de serviciu azi-noapte, moşule!"
Mihai: "Unde e Radu?"
Nicuşor: "Într-un sat. O inaugurare".
Mihai: "Ce anume?"
Nicuşor: "Inaugurează un program SAPARD".
Mihai: "Bravo lui!"
Andrada (îşi aminteşte): "Şi o să fac... cu Dorin... Nu reuşii până la ora asta! Dacă reuşim, îl dăm astăzi, dacă nu, mâine. De vineri am vorbit despre subiectul ăsta".
Dorin râde. Se vede că nu ştie despre ce e vorba.
Pentru pagina de duminică am primit un articol copiat, cu destule greşeli, de prin ghiduri turistice. "Munţii Mehedinţiului enigmatici şi tăcuţi".
 
Eterna hărmălaie. Adina îşi făcea unghiile şi în acelaşi timp se confesa Sandei. "Vai de mama lor de oameni care s-au condamnat unul pe altul la nefericire!", am auzit, trecând prin dreptul lor. Pe ecranul televizorului, un bărbat şi o femeie, într-un pat. "Iubitule, de când nu m-ai mai sărutat aşa! Ce bine e!", zicea ea. Femeia de serviciu urmărea această telenovelă.
"Andrei!" urla Sabina, intrând în încăpere.
N-a primit nici un răspuns.
 
"A căzut pizduţa!", zicea Alex, arătând spre calculator! "Tudore, iar te băgaşi între Luiza?", adăuga el, ieşind. Se auzea apoi ţipând în hol: "Mădălina, vreau să ştiu că moare copilul ăla sau că a murit! Îl dau pe prima pagină!"
Am ieşit să mă plimb, am aruncat firmituri porumbeilor de pe calea Unirii şi am coborât spre Piaţa Veche.
"Un iaurt mare, cu fructe?", şi-a încercat şansa, zâmbind, vânzătoarea din magazinul alimentar. Mă cunoaşte din vedere.
"Nu, unul mare simplu!"
L-am pus în taşcă, urmând să-l mănânc mai târziu. Era prea rece şi nu aveam linguriţă. Nu voiam să mă întorc în redacţie, părăsind confortul acelor clipe de libertate.
 
Am sunat-o pe Nico şi a fost de acord să ne întâlnim, acasă la ea.
Am luat primul autobuz. Mă grăbeam, nerăbdător să stăm de vorbă, fără să ştiu însă ce subiect vom aborda. Liftul nu oprea decât la etaje cu număr par, am urcat până la etajul 10, coborând apoi unul. Soneria nu funcţiona, ca de obicei, aşa că am bătut. Mi-a deschis şi după ce ne-am salutat, mi-a făcut, zâmbind, loc să intru. Purta o rochie lungă şi comodă, subţire, mată, de culoare bleu, cu o banda de dantelă pe poale. Îşi strânsese părul şi, după ce mi-a făcut semn să mă aşez pe canapea, iar ea luat loc pe fotoliu, m-a pândit, cu acelaşi zâmbet, nu ştiu dacă mai mult amuzat sau mai mult prietenos, dar în care încăpeau ambele nuanţe.
 
Am început să vorbesc despre tine şi am făcut asta un timp.
"Ai ales din nou o fată inaccesibilă!", s-a mirat ea, vădit amuzată.
"Am ales-o pentru că îmi place, m-a atras. Ulterior s-a dovedit că are un prieten".
"Păi, ăsta e felul tău de a te eschiva: te fereşti de fetele accesibile, alegi ceva imposibil şi-ţi zici: «Băi, ce ghinion am iar!»"
"Dar îmi place ea!"
"Pentru că ţi-e teamă de intimitate! Îţi place o fată, dacă are un prieten şi, deci are un motiv întemeiat să te refuze".
"Nu ştiam că are un prieten, în clipa în care m-am simţit atras de ea".
"Poate că şi ea s-a simţit atrasă, a venit la o întâlnire cu tine".
"Probabil doar din curiozitate. Nu va mai face paşi greşiţi".
"E treaba ei! Ce vei face tu?"
Zâmbea şi aveam impresia că îmi întinde, aşa cum Iulia şi Dan fac uneori, o capcană prietenoasă.
Am tăcut.
 
"Ce îţi doreşti de la o femeie?"
"Să facem dragoste şi, după, să-mi spună: «A fost perfect!»
"Nu crezi că e mai important ca tu să te simţi perfect? De ce te interesează mai mult cum se simte ea? De ce te oglindeşti, de ce ai nevoie de confirmări?"
"Poate că sunt complexat din pricina fizicului meu"
"Eşti?"
"Cred că nu. Când aveam 16-17 ani, eram şi mi-am impus să nu mai fiu. Să par foarte sigur pe mine, să fiu împăcat cu felul în care arăt. Dacă Danny de Vito se simte ok în pielea lui, pot şi eu să mă simt bine în pielea mea!"
"Impunându-ţi să nu fii complexat, ai dovedit tocmai că acest complex exista".
"Am refuzat să trăiesc cu el, ce era să fac? Să mă port ca un complexat? Am preferat să las impresia că sunt foarte mulţumit cu felul în care arăt".
"Dar asta s-a întâmplat doar la suprafaţă, iar complexul poate că e tot acolo".
"M-am văzut pe casete video şi la televizor. Mi-ar fi plăcut să fiu mai destins, mai vesel, nu cu o figură atât de nevrotică, dar cu felul în care arăt sunt împăcat. Fetele din jurul meu poate că au alte criterii şi s-ar putea ca lor tocmai asta să nu le placă la mine, ăsta să fie obstacolul care mă desparte, într-un fel, de ele. O să fac un sondaj printre toate femeile pe care le cunosc şi le voi întreba ce cred ele despre felul în care arăt".
"Dacă tu eşti mulţumit, nu are importanţă ce gândesc ceilalţi; tot ce contează e ca tu să te simţi confortabil. Eu nu simt nevoia să fac pe placul nimănui; dacă mă simt bine, e bine. Nu ai nevoie să fii pe placul altora".
"Asta în general, în relaţiile cu colegii, cu oamenii, dar lucrurile se schimbă când e vorba de prietenul tău", i-am atras atenţia.
"Da", a recunoscut. "În cazul ăsta se schimbă lucrurile".
Am tăcut amândoi.
 
"Ce vrei, acum?", m-a întrebat.
"În clipa asta sau în viaţa mea, în general?"
"În viaţa ta, pentru început".
"O maximă comunicare, împlinire sexuală, toleranţă, atitudine constructivă, deplină înţelegere şi atenţie; gustul de dragoste care îţi rămâne pe buze până în clipa morţii. Să fiu iubit de femeia pe care o iubesc este lucrul cel mai important pentru mine. Lirism, prea mult lirism, cum ar spune Dan. Eliza...".
"Nici nu ştii cine e. Vrei mult, de la o persoană pe care nu o cunoşti".
"Simt că e posibil. Sunt mai bun decât par. Alţii par mai buni decât sunt".
"Arată-le oamenilor asta. Nu le-o spune. Convinge-i!"
"Sunt în mod cert mai bun decât prietenul Mariei, din toate punctele de vedere. Sunt sigur că ar fi fost mai fericită cu mine, că prietenului ei îi lipseşte o dimensiune, că n-o va înţelege niciodată, dar o va iubi ca un căţeluş, bucurându-se şi de recompensele fireşti". "Fericirea ei nu mai e treaba ta. Ocupă-te de tine. Cum vei proceda cu Eliza?"
"Am putea da o lecţie de iubire lumii, dar ea nu vede acest lucru. Pe ea o vreau, dar cum să fac paşi înainte, dacă mă avertizează să nu cumva să îndrăznesc, să o las în pace. Pe de altă parte, mi-ar părea rău să dispară cu totul din viaţa mea şi mă gândeam că nu vreau s-o pierd şi că aş putea să mă resemnez cu varianta de a-i fi doar prieten, să mă întâlnesc cu ea şi cu prietenul ei".
"Asta înseamnă că nu te simţi în stare să o cucereşti!", a zis ea. "Şi e în firea femeilor să refuze o invitaţie directă".
"Altfel de invitaţii nu voi face".
"E alegerea ta; s-ar putea să fii refuzat mereu".
Am tăcut puţin, amândoi.
 
"Sunt puţin confuz", am spus. "Şi nu-mi place asta. E nepermis să dovedesc astfel de slăbiciuni".
"Te înşeli", a râs ea. "E permis să fim slabi".
Am tăcut iar, împreună. Mă pândea, aştepta ca eu să zic ceva. Eram obosit, hotărât să lupt pentru tine, mai ales împotriva ta.
"Lăsând-o la o parte pe Eliza, cum te simţi în clipa asta " m-a întrebat.
"Bine!"
"Încearcă să păstrezi cât mai mult această stare".
"OK! Mă duc la luptă!", am spus, cu gândul la redacţia plină de săltăreţi şi de ochiance.
"De ce să lupţi?", s-a mirat. "Cu cine? Eu cred că e mai bine să trăieşti. Orice experienţă. Asta e părerea mea, zice ea. Să te regăseşti şi să te iubeşti!"
"«Numai să poţi»", i-am citat din Marta.
"Asta mi se pare o limită care nu îşi are rostul", a zis. "Poţi!"
M-a condus până la uşă. Ne-am luat rămas bun.
 
Am străbătut coridorul lung şi am coborât pe scări.
Pe drumul spre redacţie am privit vilele cu gazonul din curte tuns impecabil ale interlopilor şi poliţiştilor. Şi locurile virane, năpădite de bălării, din apropiere. O casă roz, ca o bomboană fondantă, în spatele bisericii Sf. Gheorghe.
Pe străduţa pietruită care coboară spre centrul oraşului, în mijlocul trotuarului, un căţel mânca dintr-o lubeniţă spartă. I-am dat jumătate dintr-un ştrudel pe care-l purtasem toată ziua cu mine.