Vorbeşte clar, răspicat, dar sunetele se pierd pe drum
La mine nu nimeresc decât silabe fără noimă
Mă împroaşcă cu litere, cu sânge, cu aşchii de nu se ştie ce
Febra privirii i se stinge pe drum
La mine nu ajung decât lacrimile
Distanţa e tot mai mare pe zi ce trece
Nu doar între noi
Ci şi între atingeri şi piele
Între plămânii şi aer
Între gânduri şi trupul de care atârnă
Mi-am imaginat de multe ori sfârşitul, dar nu aşa
Mă ating în toate acele locuri sfinte.
Nu simt nimic.
Nimic.
Mângâi faţa din oglindă ca pe un monstru blajin şi neajutorat
Suntem alcătuiţi din ace şi rotiţe care se pot defecta.
O forţă ticăloasă îmi şterge şi trăsăturile.
Dragostea suspendată, amânată e un rapt.
Mai ales atunci când nu lasă nici măcar o urmă, o vânătaie, un ţipăt.
Ai o natură, căreia nu i te poţi opune.
E mai ticălos să abuzeze cineva de dorinţa decât de durerea ta.
Difuzoarele urlă: renunţaţi la orice aşteptare şi veţi fi mântuiţi.
Eliberaţi-vă de această natură care vă supune la cazne.
Sunt liberă.
Dau pe-afară de libertate.
Mântuirea e o pasăre rară.
Care dă să îmi ciugulească unghiile, sprâncenele, fruntea, ceafa, stomacul tot.
Nu se bucură de ea decât iluminaţii, o mână de inocenţi care n-au avut niciodată speranţă.
Mântuirea e atunci când faci pace cu moartea.
Mântuirea prin liniştire forţată.
Mântuirea prin autodafe.
Mântuirea prin lobotomie.
Mântuirea prin supunere oarbă sau orbire supusă.
Mântuirea prin castrare.
Mântuirea prin amputarea reveriilor. Prin extirparea melancoliei.
După primul război mondial nişte copii au rămas paralizaţi în urma unei boli infecţioase.
Boala îi făcea să tremure foarte tare, ca la Parkinson
Atât de tare încât la un moment dat au înţepenit.
***
Hai, vino, îndrăzneşte, vino să vezi cum arată un trup de netorturat.
Poţi dispărea cât vrei de-acum.
Poţi spune câte vorbe dulci pofteşti la revenire.
Absenţa ta nu mai are nici o putere asupra mea.
Prezenţa ta nu mai are nici o putere.
Sunt în acel punct din care se vede totul.
Viitorul şi trecutul, voluptatea şi durerea nu mai au nici o putere.
Îmi sunt perfect egale.
Sunt o păpuşă de ceară. Unde mă pui acolo stau.
Să bem pentru asta.
Tone de gri îmi strâng părţile moi în bandaje murdare de sânge străin.
N-am mai detestat pe nimeni până acum.
Dar nici n-am mai fost vreodată moartă.
Unii dintre cei răpuşi nu se împacă uşor, bântuie paturile celor care i-au ucis.
Vino să guşti şi tu din apele negre
Hai, vino să vezi cum arată un chip
Din care s-a scurs orice urmă de tânjeală.
Cum arată mutra unei femei pentru care nu mai există mâine.
***
Te speli cu singurătate, te îndopi cu ea, o respiri, o bei.
Curge de pretutindeni.
E în ceaşca de ceai, infiltrată în pereţi.
E în vorbele caline sau aprige ale cunoscuţilor.
În buricele degetelor care te mângâie.
E în privirea celor care caută să te aline.
Nimic nu ajunge la tine.
N-am mai fost niciodată aici. Îmi mişc capul în gând, dar e înţepenit, nu-i poate percepe nimeni balansul.
Îmi mişc buzele, vorbesc, nu se vede, nu se aude. Se tem toţi că sunt mută.
Încerc să îmi amintesc cum e să simţi.
Suntem alcătuiţi din rotiţe şi ace care se pot defecta.
Există lucruri mai presus de viaţă.
Şi ele, doar ele o rostogolesc mai departe.
Mysterium tremendum.
O singură putere ne stăpâneşte. Unii o numesc suflet. Eu îi spun simplu, blând, pe numele de animal sălbatic: sex.
Teroarea e pedeapsa pentru fericirea de a avea un sex.
Atunci când această fericire se stinge
Ce mai rămâne
Paralizie.
Oroarea de a exista.
O forţă ticăloasă îmi destramă memoria, îmi şterge trăsăturile de pe chip.
La un moment dat, de prea multă foame de el, tot ce sunt a încremenit.
Atât de rău tremurau acei copii că trupul lor a decis să îi transforme în statui.
Nu pot mişca nimic, nici măcar o schijă de tristeţe.
Teroarea străbate plămânii ca un fum sidefiu
Se ridică în aer devine una cu norii călătoreşte peste apele Mediteranei
Se prăvăleşte în ele
Devine scoică
Fir de nisip
Îi intră în ochi
I se prelinge pe lângă retină şi de acolo i se varsă în sânge.
E tot ce mi-a permis să-i dăruiesc.
Toate cele irosite se amestecă cu pârâitul ligamentelor amorţite
Ligamentele dintre acele mici delicii care îşi ţeseau cândva pânza în jurul inimii
Nici o pierdere nu mai contează
Revolta curge în rafale, inundă beciurile lumii
Stinge craterele
Stârneşte furia apelor
Toate sângerează: portalurile, pietrele caldarâmului, clanţele...
Pe tot ce pun mâna mă mânjesc de sânge sau de cenuşă.
Cântecul păsărilor miroase a funingine.
Plantele se usucă înainte de a înflori.
Şi nici un drum nu duce nicăieri.
Nici un cuvânt nu înseamnă ceva.
"Continuitatea e singura care contează.
Venim de undeva ne îndreptăm înspre ceva".
E nevoie de legături
Ura poate fi unica punte care ne-a mai rămas
Să rostogolească lucrurile mai departe.
Nu mai ştiu nimic
Nu îmi mai amintesc gustul fericirii
Nu îmi mai pot reproduce în memorie nici o senzaţie
nici o stare
nici o atingere
aş da orice să simt din nou durerea
Mângâi faţa din oglindă ca pe un monstru blajin şi neajutorat
N-o cunosc
Rostesc apăsat celălalt nume al divinităţii
cu patimă de ateu