"Există ignoranţi care-şi imaginează că cineva se poate iniţia el însuşi, ceea ce, într-un fel, e o contradicţie în termeni; uitând, dacă au ştiut-o vreodată, că termenul initium înseamnă "intrare" sau "început" (...). Iniţierea, astfel înţeleasă, este ceea ce toate tradiţiile, în deplin acord, desemnează ca "a doua naştere"; cum ar putea o fiinţă să acţioneze prin ea însăşi înainte de a fi născută? (Rene Guenon Scurtă privire asupra iniţierii, Bucureşti: Ed. Herald, 2008, pag. 29)
Cele ce urmează reprezintă o lectură subiectivă a cărţii Scurtă privire asupra iniţierii, publicată în ediţia princeps în 1946 la Paris (Ed. Les Editions Traditionelles) sub titlul Aperçus sur l'initiation. Tema iniţierii este recursivă în opera maestrului, dar apare preponderent, sistematic şi explicit în acest volum, despre care este vorba în cele ce urmează, dar şi în alte două: Iniţiere şi realizare spirituală (1952), dar şi Etudes sur la Franc-Maçonnerie et le Companionnage (1964).
În primul rând, de observat că nu este o carte scrisă de la început la sfârşit cu această temă, ci de un florilegiu de articole publicate, pe această temă, de-a lungul anilor, pe care autorul le-a rescris în sensul structurării, deoarece, spune chiar autorul (Guenon, Scurtă privire asupra iniţierii, 2008, 5): considerăm că o carte trebuie să fie altceva decât o simplă colecţie de articole. Procedura de reordonare a articolelor astfel rescrise este următoarea:
a) fiecare aspect al iniţierii este pus în paralel cu aspecte analoage, din alte domenii decât cele vizate explicit de comentariu. Astfel, calea iniţierii este distinsă de calea mistică, magia - de misticism, sinteza - de sincretism, organizaţiile iniţiatice de secte, pe de o parte, şi de societăţile secrete pe de altă parte şi tot aşa.
b) Această hermeneutică multiplu stratificată are ca scop diferenţierea diferitelor niveluri de sens ale iniţierii în raport fie cu înţelegerea comună, fie cu sensuri analoage, dar care nu sunt proprii tradiţiei iniţiatice. Cu alte cuvinte, RG nu doar că ne spune ce este iniţierea (definiţie sintetică, cf. RG: startul, de sorginte pre- şi trans-umană, oferită, în cadrul unei societăţi tradiţionale, ca parte a arcului continuu de transmisiune tradiţională, într-un proces de trecere de la potenţial, prin virtual la actual, către ţinta polară), ci ne spune, în acelaşi timp, şi ce nu este (nici revelaţie mistică, pasivă, nici instanţă a exoterismului religios, nici rezultatul înregimentării în forme non-tradiţionale, pseudo-sau fals-iniţiatice); or, asta deşi termenul este folosit şi în alte instanţe, uneori abuziv. Cel mai important aspect al acestei interpretări multiple este, însă, după părerea mea, situarea iniţierii pe orizontul transmisiunii.
c) predania lui Guenon este deopotrivă hermeneutică şi apofatică. Cu alte cuvinte, straturi peste straturi de interpretare a unuia şi aceluiaşi aspect, asupra căruia se revine obsesiv parcă, dar din noi perspective şi prin repoziţionări care, de fiecare dată, revelează alte crâmpeie de sens. Complementar, apofatismul discerne între ceea ce poate fi şi ceea ce sigur nu este iniţierea.
Nu voi urmări neapărat liniar argumentele lui Guenon, întrucât demonstraţia este suficientă în carte. Contribuţia de faţă, modestă cum este, doar extrage afirmaţiile esenţiale din text, până acolo încât cred că se poate formaliza o teorie a iniţierii în variantă guenonistă. Acest efort de extragere, de fişare cum se spune în limbaj academic, mai are o raţiune metodologică: scrisul lui Guenon este prolix, ambiguu şi ceţos. Pe de o parte, pentru că aşa era stilul epocii: gongoric. Pe de altă parte, pentru că, în plus, scrisul lui RG este idiomatic: complex, arborescent, cu precizări, reveniri şi nuanţări, practic, infinit recesive. Scrisul lui dezvăluie în aceeaşi măsură în care şi ocultează. Nu e o scriitură uşor de urmărit, mai ales astăzi, când a fi succint în exprimare a devenit, din nefericire, o virtute. În fine, într-un altfel de studiu şi se dă sensul, dar el nu este explicit, ci trebuie depliat. Uneori, limbajul este hipnotic, subliminal (iar traducerea românească poate să saboteze şi bruma de sens prezentă, totuşi, în textul original, deoarece este o trăsătură a limbii române de a fi, de multe, ori, tangent sensului). În orice caz, cu un termen ultim, aş califica scrisul lui Guenon ca fiind destabilizator, subversiv în raport cu normalitatea comunicării prin sens denotativ, a limbajului uzual şi în raport cu logica intrinsecă, imanentă a limbajului academic, demonstrativ şi expozitiv.
(va urma)