A stat cuminte un timp, ascuns îndărătul unor bucurii, nici nu-mi mai aminteam că există. Dar de la o vreme câinele meu a început să vorbească. Scoate capul afară, mârâie, îi priveşte pe trecători cu ochi sticloşi şi mânioşi, ca şi cum el ar fi stăpânul. Degeaba îi spun să fie blând, să se aşeze în colţul lui şi să tacă. Degeaba încerc să-i topesc încruntările sub lumina caldă a soarelui şi a bunului gând, câinele din mine zgârie cu ghearele pe zidurile drepte ale orei iar noaptea urlă la stele.
