Hoinărind prin Gările Bucureştiului (II) - Picături de lacrimi

Spaţiul din jurul Fântânii Mioriţa poate fi un magnet care să atragă oamenii să se oprească şi plimbându-se, roată, în jurul acesteia să descopere o lume, pe care în graba mijloacelor de transport, altele decât propriile picioare, aproape că o ignoră. Şi chiar cu respectarea tuturor "măsurilor " de protecţie împotriva răspândirii "covidului", în această perioadă grea pentru toţi, cred că o plimbare în spaţiul Fântânii este relaxantă şi purtătoare în altă lume, când viaţa părea normală.

Fântâna Mioriţa, opera arhitectului Octav Doicescu^[i] şi a sculptoriţei Miliţa Petraşcu^[ii], alături de care a lucrat şi Niculescu Mogoş Gheorghe^[iii] ridicată în anul 1936, cu prilejul unui eveniment important la acea vreme Luna Bucureştilor. Va fi restaurată în anii următorii lui 1990, după multe încercări găsindu-se cu greu desenele mozaicului astfel fiind posibilă finalizarea în 2003. Povestea Mioriţei^[iv], balada, numită capodopera folclorului românesc, ilustrată pe cele două feţe ale fântânii, aceasta fiind creată din două blocuri paralelipipedice, din piatră, despărţite de un şuvoi, transformat într-un nor de apă ce se contopeşte, parcă, cu cerul.

Şi în cazul ăsta geometria arhitecturii ajută poezia baladei, cele două laturi sunt începutul şi sfârşitul baladei, astfel:
latura Sud-Est: "Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai, / Iată vin în cale, / Se cobor la vale / Trei turme de miei / Cu trei ciobănei."
latura Nord-Vest: "Iar la cea măicuţă / Să nu-i spui drăguţă, / Că la nunta mea / A căzut o stea, / C-am avut nuntaşi / Brazi şi păltinaşi, / Preoţi munţii mari, / Pasari lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!"

Mircea Eliade^[vi] o numeşte şi o apără. O numeşte: Mioară Năzdrăvană - "Un lucru sfânt şi emoţionant.". Şi o apără: Cu toate că e "străbătută în profunzime" de o "fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie", Michelet acuză în Mioriţa mărturisirea "unei prea uşoare resemnări". "Şi, din nefericire, aceasta este o trăsătură naţională", adaugă el. "Omul nu luptă împotriva morţii; n-o respinge; o primeşte cu seninătate pe această regină, mireasă a lumii, şi săvârşeşte, fără să murmure, nunta. Abia ieşit din natură, dulce i se pare deja să se reîntoarcă în sânul ei".

Numeroşi autori români au recunoscut şi ei în această resemnare senină în faţa morţii şi în această nostalgie a reintegrării cosmice, o trăsătură naţională caracteristică. După cum vom vedea, o asemenea interpretare nu este fondată. Dar ea a reuşit să facă din Mioriţa cea mai importantă piesă a unei dezbateri aproape centenare şi care depăşeşte controversele de ordin folcloric, literar sau istoric. Într-adevăr, balada reprezintă, pentru cultura românească, în acelaşi timp o problemă de folclor şi de istorie a spiritualităţii populare şi un capitol central în istoria ideilor."

Pe-un picior de plai...

Aceste rânduri despre Fântâna Mioriţa nu pot lăsa deoparte impietatea comisă prin aşezarea unor "elemente" modelate într-un material a cărui provenienţă nici nu mai contează, nişte "figurine", care pocesc armonia compoziţiei, volumetriei şi nobleţei prin simplitate a acestei lucrări, operă a două mari nume în cultura românească. Cu alte cuvinte ar fi o măsură fericită ca cele patru colţuri ale Fântânii să fie eliberate.

Inexplicabilă, şi aproape umilitoare, alăturare pentru monumentul Fântâna Mioriţa

Fântâna este înscrisă în Lista monumentelor istorice 2010 - Municipiul Bucureşti - la nr. crt. 2281, cod LMI B-III-m-A-19966^[1].^[vii] Deci nu pot rămâne acolo "figurinele"! Sper că Ministerul Culturii şi Direcţia de Cultură a Municipiului Bucureşti nu au aprobat şi nu vor tolera această prezenţă.

***

Nu pot spune că-mi amintesc foarte bine, dar văd, în memorie mea, ca pe un ecran mic şi aşezat departe de mine, imaginea Regelui Mihai în balconul Palatului Regal, făcând semn de salut cu mâna către mulţime (şi acum simt cum bunica mea mă strângea de mână ca să nu mă pierd şi ne strecuram printre multe "paltoane", căci atât vedeam de la înălţimea mea de atunci, ca să ajungem la gardul Palatului unde m-am suit pe soclul de piatră să am vedere mai bună). Apoi bunica m-a smuls şi am ieşit cumva, aproape alergând, în lungul gardului spre biserica Kretzulescu, pe lângă care am coborât spre tramvaiul 6, care avea cap de linie cam prin locul unde este acum blocul turn de pe strada Câmpineanu. De fapt venisem la o consultaţie la un doctor de care îmi era frică, asta fiind tot ce-mi amintesc. Câţiva ani mai târziu, mama şi bunica mi-au povestit că în ziua aceea am fugit din faţa Palatului pentru că se anunţase o mare demonstraţie antimonarhică, comunistă.


L-am revăzut pe Regele Mihai, tot într-un balcon, în 1992, aprilie, de Paşte. Ultima călătorie a acestui rege, cu o soartă nemeritată, cu trenul Regal, şi semnal al părăsirii şi despărţirii de români, a pornit din Gara Regală Băneasa către Curtea de Argeş.

Istoria acestei Gări începe în anul 1936 când Gara Regală a fost inaugurată. Gara a fost ridicată după planurile arhitectului Duiliu Marcu, autor şi al Gării Regala din Sinaia, construită trei ani mai târziu, în 1939.

Gara Regală, 1939

Gara Regală, azi fără nume

M-am apropiat cu teama a ceea ce voi găsi, ce a mai rămas dintr-o clădire cu o istorie de optzeci şi cinci de ani. O clădire părăsită, care probabil că nu mai prezintă interes pentru nimeni, şi nici nu văd de ce ar interesa, deşi citesc că: "Începând din anul 2012, în semn de reînnodare a bunei tradiţii dinainte de 1947, Gara Regală Băneasa, gară cu semnificaţie istorică, este folosită periodic de Familia Regală a României ca punct de plecare şi de sosire pentru călătoriile-simbol efectuate de Majestatea Sa Margareta cu Trenul Regal."^[ix] Poate e o soluţie! Ceea ce se vede este că nu este păzită, că stema regală a dispărut de pe cele două plinuri ale faţadei spre Fântâna Mioriţa, treptele intrării sunt sparte, prin geamurile fumurii (de ce?) se vede un spaţiu gol, rece, neprimitor.

Trepte sparte 
 
Interior
 
 Urmele stemei regale

Accesul spre peronul Gării Regale, şi un fragment din gardul şi poarta din lemn.
 Incredibil câtă inspiraţie!

Arhitectura lui Duiliu Marcu, poate cu accente uşor severe uneori, dar precis aliniată momentului important al anilor Bauhausului, o arhitectură foarte personală, pe care o regăsim în mai toate clădirile bucureştene avându-l ca autor, şi aş aminti câteva, Palatul Victoria (sediul Guvernului României), Palatul CFR, Palatul Elisabeta, Palatul monopolurilor de Stat, Biblioteca Academiei Române, Hotelul Athénée Palace. Gara Regală este, în pofida suprafeţei mici (circa 250 metri pătraţi), o clădire cu ţinută aristocratică, care impune respect prin folosirea cu deosebită măiestrie a elementelor verticale, stâlpii, şi a panourilor vitrate, venind de asemenea în sprijinul verticalităţii; aşezarea pe zona cea mai înaltă a planului înclinat natural. Are ţinuta unui nobil.


Frumuseţea şi desfăşurarea copertinei, destinată să protejeze, să dea importanţă ofiţerilor din Garda Regală care aşteaptă să dea onorul pentru capetele încoronate, membrilor Curţii Regale şi ai guvernului, cât şi invitaţilor Curţii.

Copertina dinspre peronul Regal

De data asta, deşi verticalele des folosite de Duiliu Marcu sunt prezente, orizontalitatea copertinei aduce linişte şi siguranţă.

E un tren de marfă, nu e trenul regal...
 
 
 Trenul regal mai poate fi văzut uneori prin Gara de Nord

Gara Băneasa, pentru noi oamenii de rând, arată cam aşa:
 

Pustiu... fără oameni-călători, fără şeful de gară cu chipiu, nici câinele nu apare să latre ca dovadă că cineva păzeşte, pe linia a doua un tren de marfă plin cu maşini, uşile gării închise şi acest acces care duce către "adâncul pământului" sau nu ştiu unde, căci nu există nici-o inscripţie... pustiu.


Poate am nimerit într-o zi nepotrivită, dar nimic din ce am văzut nu părea să indice că în Gara Băneasa ar fi vreo "mişcare". Parcă ar fi o haltă.

După plecarea Regelui Mihai, forţat să abdice de către comunişti, implicaţi în gonirea sa fiind în afară de generalii sovietici şi Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, Gara Regală a fost preluată de conducătorii comunişti, care au folosit-o ca gară de protocol (şi ca să nu rămână mai prejos a folosit-o şi Ion Iliescu). Cu tot dispreţul pe care-l declarau faţă de Regalitate, au folosit fără să le fie ruşine toate avuţiile lăsate, sau mai bine zis confiscate de la Regii României. Azi tot ce se pomeneşte despre monarhie este din cărţile cu poveşti pentru că istoria mai are multe de scris despre ce a însemnat şi ce a adus, aceasta, României.

Scamatoria postcomunistă continuă, e ca într-un film de Georges-Jean Méliès^[x]:
 

"Îl întrebai (pe Paşadia - nota mea) dacă nu în nestatornicia domniilor şi în teama de năvăliri trebuie căutată pricina că nu s-a durat şi la noi măreţ şi trainic ca în Apus? Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voievozi; Brâncoveanu bunăoară ridicase pe întinsele lui moşii Curţi bogate. Îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înaltă şi printre acestea nu putea fi prenumărat şi al nostru care n-a dat civilizaţiei nimic. Îi căşună apoi pe Brâncoveanu şi, smulgându- i cuca domnească, scufa de prinţ al Sfintei-Împărăţii, cununa de comite maghiar şi lanţul Sfîntului Andrei al Rusiei, în cîteva trăsături ni-l zugrăvi ca pe un bulibaşă mehenghi, vînzător şi slugarnic - un suflet de rob. Că se molipsise şi dînsul de frigurile de a clădi, sădi şi împodobi ce au bîntuit la puternicii timpului său era adevărat, dar de la nenorocitul acesta atît de bogat si care a domnit atunci cînd tumultoasa înflorire a barocului era în toi, ce-a rămas? Ce lasă după el: stîlpii de la Hurez, pridvorul de la Mogoşoaia, Potlogii, ce? Şi cu asemenea marda opăcită şi pocăltită îndrăznim să ne mai lăudăm?... Ar trebui să se isprăvească odată pentru totdeauna cu istoriile astea că e mai mare ruşinea!"^[xi]


În curând ne continuăm călătoria în gările, cele trei, pe care aş vrea să le mai vizităm, gara Basarab, gara de Est (Obor), gara Filaret (autogară în prezent).

La revedere,
Bucureşti, 27 martie pentru 29 martie 2021

Post Scriptum: "Privesc teatrul ca forma cea mai mare de artă, cea mai directă, apropiată cale de împărtăşi cu ceilalţi sensul de a fi o fiinţă umană." Oscar Wilde (indiatoday.in/world-theatre-day-2021-history-celebration-quotes-and-all-you-to-know)

Cu 60 de ani în urmă, anul înfiinţării ITI (Internaţional Theater Institut), primul mesaj de Ziua Mondială a Teatrului era transmis de Jean Cocteau. Anul acesta mesajul a fost transmis de Helen Mirren. Şi Teatrul Bulandra a programat întâlnirea a doi mari actori, Victor Rebengiuc şi Virgil Ogăşanu, cu tinerii actori. Aşteptăm ca nemernicii care au jignit-o pe Maia Morgenstern să fie depistaţi şi pedepsiţi ca atare.

Anul trecut scriam cu speranţa că anul 2021 aduce bucurie în casa Teatrului şi încă nu mi-am pierdut speranţa, anul fiind abia la început.

La mulţi ani, Nobile Teatru!