Gările noastre ce ne-au mai rămas... (III) - Picături de lacrimi

Intro: Oscar Peterson - Night Train
 

"Nous sommes ici aux portes de l'Orient ou tout est pris à la légère" (Raymond Poincaré)^[i]

A fost odată un pod-pasarelă peste liniile de tren care făcea legătura între Calea Griviţei şi Gara Basarab, foarte aproape de Gara de Nord şi învecinat, la două staţii de tramvai distanţă, cu Podul Grant.


În locul acestui pod, o pasarelă pietonală, a apărut Pasajul Basarab, care face legătura între Bulevardul Ion Mihalache, Zona Aviatorilor, Dorobanţi cu zonele Regie, Grozăveşti, Cotroceni şi mai departe spre Drumul Taberei. Important!

Început de aprilie 2021, am aşteptat parcă să treacă cele două zile frumoase, senine, luminoase ca să îmi fac drum spre Gara Basarab tocmai într-o zi cu cerul gri, început de ploaie, care a luat în picăturile ei praful "natural" al oraşului. Amânarea ajungerii la Gara Basarab este urmare a unor sentimente amestecate de curiozitate, teamă că voi vedea un loc neglijat, durere în faţa nepăsării umane şi a dezinteresului pentru ceva care de fapt ne aparţine şi uităm că ne aparţine. Mă aşteptam la ce este mai rău. Pentru că ce poate fi mai rău decât nesimţirea! Până la urmă mi-am făcut curaj şi... Am parcat maşina la o distanţă de aproximativ o sută de metri de locul pe care plănuiesc de multă vreme să-l vizitez. Am urmat drumul, pe care-l ştiam cel mai bine, pe Bulevardul Dinicu Golescu, pe lângă gardul drumului ce uneşte peronul Gării de Nord cu Gara Basarab.


De ce nu avem preţuire pentru ce-i al nostru? Oamenii, prin instituţiile lor, pot face ca astfel de locuri, de folosinţa tuturor, să fie frecventabile nu numai slujind nevoilor, să ne placă, că sunt îngrijite, curate, aerisite şi nu îmbâcsite cu "obiecte-zdrenţe".

Pauză: Ziua de 4 aprilie 2021, prima zi a Paştelui Catolic, mi-a adus aminte, mai ales după vizita la Gara Basarab în imediata vecinătate a Gării de Nord, de una dintre cele mai tragice zile ale Bucureştiului imputabilă în exclusivitate americanilor pe care românii i-au aşteptat zeci de ani, prima zi a bombardamentului, 4 aprilie 1944, cu cele 220 bombardiere B-17 şi 93 bombardiere B-24.^[ii] O decizie inutilă a Forţelor Aliate soarta războiului şi poziţia României fiind clară, decizie ce a provocat moartea a mii de civili şi a produs mari distrugeri, pierderi materiale...


"Te-am zărit în vagonul trenului
Care tocmai pleca
Prea târziu să luăm totul de la capăt.

Pe peronul pustiu a fulgerat lumina
Apoi s-a stins.
Am căutat ieşirea orbecăind."^[iii]

Orice călătorie cu trenul este un fragment de poezie, trenul îşi însoţeşte mişcarea de un zgomot regulat dar monoton, iar monotonia aceasta face, prin melodicitatea sa, ca mintea să ni se liniştească, să revină la noi. Şi mai face ca încet, încet pe tot timpul unei călătorii să se ţeasă o poveste nouă despre viaţa noastră. Trenul prin alcătuirea sa este cuceritor, fermecător, deschizător de ferestre spre natura verde prin care se strecoară, prin care se insinuează parcă pentru a-i descoperi secretele. Şi noi profităm, aşezaţi cu capul şi corpul relaxat, dar cu privirea spre cer sau spre peisajul "mişcător", dacă curăţenia ferestrei vagonului unde avem locul ne-o permite (dar de multe ori romantismul ne joacă feste şi avem de-a face cu un geam impenetrabil privirii sau care oferă o imagine plină de pete de murdărie aşezată în timp).

Îmi amintesc o călătorie cu un tren de "navetişti" între Cluj şi Dej, împreună cu prietenul meu Dan Jitianu. Eram într-o călătorie de "serviciu", la o fabrică de mobilă, renumită pentru meseriaşii săi (maghiari în cea mai mare măsură), pentru verificarea stadiului execuţiei unor piese de mobilier pentru Târgul Internaţional de Mobilă de la Milano. Era prin anii '70. Vagonul în care ne-am urcat, clasa a II-a, avea bănci din lemn, stinghii din lemn, cam incomode. Eram luaţi de valul discuţiilor despre viitorul nostru cam incert şi fumam ţigară după ţigară, dar ne-am dat seama la un moment dat că e prea mult fum de la propriile ţigări şi am coborât fereastra compartimentului, în care eram numai noi doi, ca să mai scoatem din kilogramele de fum de ţigară. Când am coborât fereastra ne-a izbit un val de căldură, dar şi puţin aer, drept care ne-am continuat conversaţia, fumând drăceşte amândoi. Ajunşi la Dej încă în plină noapte, ne-am luat sacii de călătorie şi am coborât grăbiţi, pentru că eram aşteptaţi de un domn inginer de la fabrică. Pe peron nu era lume multă şi l-am remarcat repede pe cel care ne aştepta. Când am ajuns în dreptul lui ne-a salutat cu un aer amuzat, ne-a întins mâna în semn de salut şi ne-a întrebat dacă nu vrem să mergem la baie. "Nu avem nevoie", am răspuns noi. "Ba cred că aveţi nevoie!" a insistat, de data aceasta cu gura până la urechi. "Trebuie să vă uitaţi într-o oglindă!". Ne-am dus grăbiţi la WC-ul gării unde era o oglindă relativ curată, suficient cât să vedem două chipuri "machiate" în negru. Eram foarte caraghioşi! Am început să râdem unul de celălalt - curios, dar până atunci nu ne privisem unul pe celălalt - şi ne-am dat seama că "machiorul" fusese mica locomotivă cu cărbune, al cărei fum intrase pe geamul vagonului şi amestecat cu fumul ţigărilor noastre ne transformase în oameni coloraţi alb-negru. În plus amândoi eram îmbrăcaţi cu cămăşi albe, care se coloraseră şi ele căpătând o nuanţă de gri profund. Trenul despre care vorbesc avea cinci vagoane, a căror vopsea bleumarin se făcuse şi ea neagră, cu compartimente fiecare cu opt locuri, trase de o locomotivă cu cărbune, cam mare, îmi amintesc, pentru atât de puţine vagoane. Trenul se mişca încet şi în plus oprea în toate haltele, şi mai şi pufăia şi şuiera asurzitor. Această mică aventură fusese urmarea firească a călătoriei cu avionul de la Bucureşti la Cluj, cu multe zdruncinături, cu un avion Antonov (nu mai ştiu exact care Antonov, dar sigur era "cu coada jos" şi cu elice).

Călătoriile cu trenul nasc poveşti şi amintiri, uneori frumoase. Iar uneori trenul este unul al despărţirii sau al revederii.

Înainte de a ne întoarce la Gara noastră, un fragment plin de haz dintr-o carte care mulţi au citit-o, iar ceilalţi ar trebui să o facă, Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome:
"Îmi amintesc de un prieten care a cumpărat odată două bucăţi de brânză la Liverpool. Frumoasă brânză, ce să spun, grasă, gustoasă şi cu un miros de două sute cai putere, care, hotărât, putea să străbată uşor trei mile şi să doboare un trecător la două sute de yarzi. Cum în ziua aceea mă aflam la Liverpool, prietenul meu m-a rugat, dacă n-am nimic împotrivă, să duc brânza cu mine la Londra. Omul trebuia să mai rămână la Liverpool vreo două-trei zile şi îşi făcea socoteala că n-ar fi bine să ţină brânza prea mult timp.
- Cu plăcere, dragă, i-am răspuns, cu plăcere.

M-am dus după brânză şi am luat-o cu mine în trăsură. Dar ce trăsură! Un adevărat obiect de muzeu, târât de un prăpădit de somnambul care abia îşi trăgea sufletul şi al cărui proprietar, într-un moment de entuziasm, în timpul conversaţiei, l-a numit cal. Am aşezat brânza pe capră şi am pornit cu o viteză care ar fi făcut cinste celui mai iute compresor cu aburi şi toate au mers strună până când am făcut colţul. Acolo, vântul duse un iz de brânză drept în nările roibului. Calul se învioră şi, cu un sforăit de groază, o porni cu trei mile pe oră... Mi-am cumpărat biletul şi am păşit mândru pe peron, cu brânza sub braţ, în timp ce oamenii se dădeau respectuos la o parte din calea mea.

Trenul era aglomerat şi am fost nevoit să intru într-un compartiment unde se aflau şapte pasageri...
- E grozav de închis aerul aici, spuse unul dintre ei.
- Înăbuşitor, pur şi simplu, adăugă vecinul său. Începură apoi amândoi să adulmece cu nările în aer, o dată, de două ori, iar la a treia încercare li se tăie respiraţia, se ridicară fără să rostească un cuvânt şi ieşiră. Două minute mai târziu se ridică şi o doamnă solidă şi, spunând că e ruşinos lucru ca o femeie respectabilă şi măritată să fie torturată astfel, îşi luă geamantanul şi cele opt pachete şi ieşi. Ceilalţi patru pasageri mai stătură cât mai stătură...
- Domnişoară, daţi-mi vă rog nişte brandy simplu, de o jumătate de coroană..."^[iv]

Se poate întâmpla oricui care încearcă să facă un serviciu unui prieten şi plin de bunăvoinţă intră în tot felul de încurcături, care povestite apoi, pot fi pline de umor.

Cuvântul trădare poate părea prea dur, dar cum poţi numi gestul pe care-l facem noi cu propriile realizări, cum poate fi numită realizarea şi punerea în funcţiune a unui proiect important şi apoi, chiar dacă funcţionează, după ani să-l laşi în voia soartei, neîngrijit, neîmbunătăţit, nemodernizat, ca o haină pe care o porţi zi de zi fără să-ţi pese că ai pătat-o, i s-au descusut tivurile, buzunarele sau mai ştiu eu ce, şi iţi scuzi delăsarea cu explicaţii stupide: că nu ai bani pentru aşa ceva, că nu ai timp, că defectele apărute nu sunt prea grave şi mai bine îţi cumperi alta. Înlocuirea unei realizări care reprezintă un reper pentru noi, indiferenţa faţă de propria istorie, faţă de valori în care am crezut sau mai bine zis au crezut cei dinaintea noastră, cei care au vrut să ne lase o moştenire pe care noi să nu o risipim. Bineînţeles nu orice moştenire are valoare şi dincolo de valoarea sentimentală trebuie să alegem cu mare atenţie ce şi cât păstrăm din moştenire, cum se justifică o eventuală înlocuire. Poate că e nevoie în multe cazuri de o reîmprospătare sau o dezvoltare într-un limbaj actual (şi de viitor) a ceea ce e existent, poate că îmbunătăţirea proiectului prin actualizarea conceptului nu este de-ajuns. Nu numai schimbarea formei acestuia, ci şi gândirea din spatele lui trebuie adusă în limbajul ce poate fi înţeles de cei de azi şi chiar cei de mâine.


Tristeţe, nepăsare... Imagini care ne îndepărtează de bucuria călătoriei. Ajunge!

Şi după aceste imagini, câteva minute de râs cu Stan şi Bran nu o să ne strice!
 

(Bucureşti, aprilie 2021)