Aşezat pe un scaun la teatru cu privirea în lungul unei străzi

De ceva vreme, chiar azi, o zi ca oricare alta, m-am întors cu gândul către anii în care aveam iluzia că îmi făcusem viaţa liberă, deşi noi toţi românii, trăiam sub cerul negru al dictaturii cu toate porţile închise, şi singura soluţie era să-ţi urmezi calea ta numai de tine ştiută, să-ţi descarci gândurile numai în faţa acelora despre care erai siguri că nu le este frică să gândească cu propria minte. Curajul de a gândi altfel era datorat tinereţii şi fără a fi erou gata să mă sacrific nu-mi plăcea să mă "aliniez". Rezultatul a fost că am căutat oameni dintr-o lume a gândirii libere şi am avut şansa să-i întâlnesc.

Acum trăim iarăşi o perioadă plină de frustrări, de interdicţii, şi ne supunem, cuminţi, sperând că vom învinge, pentru noi şi pentru ceilalţi de azi şi de mâine, şi că de data asta, cei care vor ieşi din nebunia asta, vor mai da jos o parte din murdăria pe care tot noi, oamenii, am făcut-o.

A trecut o săptămână de când nu m-am mai aşezat la masă să scriu, timp pe care nu l-am măsurat convins fiind că am reuşit să-l ţin în loc. În mintea mea, timpul e ca o minge cu care mă joc, o arunc în faţă, alerg după ea, când ajung şi aş putea să o opresc îi dau vânt cu piciorul, apoi o ridic de la pământ şi o volleyballez, dar nu mă opresc şi brusc îmi dau seama că de fapt nu este o minge ci un nor din petale albe, albastre, violet şi roşu, un nor pe care de fapt nu l-am atins niciodată.

Cartierul care este împrejurul străzii Icoanei are istoria lui, dar şi istoriile mele pe care nu intenţionez să le fac coloana principală a ceea ce aş vrea să scriu.

În general nu-mi place să-mi povestesc gândurile, mai ales amintirile dureroase, dar despre anii (şi au fost mulţi) care ne-au ciuntit viaţa, anii de început, când credeam că o să ne ridicăm pe propriile picioare, anii viselor frumoase, ani care ne-au strivit, îmi place nu-mi place, trebuie să spun măcar câteva vorbe...

Strada Icoanei pare a fi una dintre cele medii ca lungime, deşi îţi ia ceva timp ca să o străbaţi cu piciorul, de la intersecţia cu strada Vasile Lascăr până la intersecţia cu strada Jean Louis Calderon şi strada Pictor Arthur Verona, bordată de case mici ca înălţime, case tip vagon (case Mitică le numesc unii), trece pe lângă trei biserici cu istorii diferite dar care încheagă spiritul străzii. Prima e Biserica Dichiu (Trichileşti), construită între anii 1773-1775 "de un călugăr care avusese şi calitatea de dichiu, adică de econom sau administrator al bunurilor vreunei mânăstiri"^[i] prelungită şi cu o turlă adăugată în 1880.


Schitul Darvari "a fost ridicat în anul 1834 de Căminarul Darvari" după cum glăsuieşte pisania de la intrare. A fost construit ca paraclis, loc de rugăciune pentru membrii familiei şi apropiaţii ei. Era împrejmuit de ziduri groase, iar în partea de nord s-au construit chilii. Între anii 1933-34, vechiul lăcaş este complet înlăturat şi se construieşte biserica în forma sa actuală în stil oltenesc-muntenesc. În prezent în incintă s-a mai construit un paraclis şi chilii."^[ii]


E un loc de linişte şi reculegere, de meditaţie, un loc în care simţi legătura cu spaţiul, cu natura verde, în care poţi respira şi în care credinţa îţi dă sens.

Am fost de multe ori la Schitul Darvari de-a lungul anilor, dar anul două mii douăzeci şi unu locul a căpătat alt sens, un loc în care se adună, oamenii, în libertatea gândului lor. Cine vrea!

Biserica Icoanei am găsit-o în plină restaurare, înconjurată de schele îmbrăcate în plase de protecţie, lăsând privirii, cu zgârcenie, să ghicească bucăţi de arhitectură.


"Şi ostaşii sunt ctitori... Mai târziu, în a doua perioadă a epocii fanariote, Panait Băbeanul vel căpitan za lefegii, ajutat şi de alţi enoriaşi, va zidi biserica Icoanei (terminată la 2 septembrie 1786)" ^[iii]

Ce mi-a plăcut întotdeauna a fost misterul creat de copacii, ce despart biserica Icoanei de strada Icoanei, copaci ce parcă protejează monumentul. De altfel toată curtea este o grădină în permanenţă îngrijită, un preview către o altă lume...

După câţiva paşi drumul se îmbogăţeşte cu Şcoala Centrală, opera arhitectului Ion Mincu.


Iată ce povesteşte Oana Marinache^[iv] despre istoria arhitecţilor ce şi-au legat numele de ridicarea clădirii: "Lui (n.a.: Arhitectului Paul Smărăndescu) îi revine nu neapărat şansa de a proiecta unităţi şcolare, ci de a revizui şi de a verifica devize şi de a supraveghea unele din şantierele din ţară. Dar una dintre surprizele cercetărilor arhivistice recente este descoperirea faptului că lui îi datorăm una dintre clădirile care au aparţinut Şcolii Centrale de Fete din Bucureşti. Ştim că această şcoală este o lucrare importantă din cariera lui Ion Mincu, arhitectul care a schiţat primul stilul neoromânesc, dar la începutul secolului al XX-lea, Smărăndescu proiectează un corp nou denumit "sală de gimnastică şi internat". Era o dependinţă. Această clădire există şi astăzi, dar ea este mult transformată. Va fi remodelată de colegul său mai tânăr, Horia Creangă, la sfârşitul anilor 1930. Iar azi ea adăposteşte o sală de spectacole a cunoscutului teatru Bulandra."^[v]

Greu voi putea uita graba, pricinuită de o emoţie specială, emoţia pierderii, cu care am împăturit hârtia pe care scrisesem o noapte întreagă vorbele ce voiam să la spun celor adunaţi în Sala Izvor (azi " Liviu Ciulei") pentru o ultimă întâlnire cu imaginea celui mai important Om de teatru, care plecase pe drumul neuitării, regizorul Liviu Ciulei. Am făcut aceasta evocare pentru că printre cei care au vorbit în acea zi Horia-Roman Patapievici a fost cel care l- a evocat pe Ciulei prin ochii elevului Şcolii Centrale, care a beneficiat de vecinătatea sălii de teatru Icoanei, cealaltă sală a Teatrului Bulandra, hrănindu-se cu marile spectacole ale sale.

Şi aşa am ajuns în faţa Şcolii Centrale, opera arhitectului Ion Mincu, cu "completări" de valoare ale arhitecţilor Paul Smărăndescu şi Horia Creangă: Casa Directoarei cu coridorul de legătură cu clădirea mare a şcolii şi apoi Sala de Festivităţi, care a fost mai apoi sala de cinema "Luxor" şi în cele din urmă Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu (Icoanei).

Zona prin care am "hoinărit" este foarte încărcată de paşii a foarte mulţi oameni dintre care unii au lăsat urme de neşters; importante pentru noi cei de azi..

Vis-à-vis de Şcoala Centrală flutură pânze albe, care nu sunt cele din Kagemusha^[vi], ci unele ce acoperă un asalt imobiliar.


Un citat din cartea istoricului Constantin C, Giurescu: "Dâmboviţa a avut, în cuprinsul Bucurreştilor, mai mulţi afluenţi. Cel mai de seamă a fost Bucureştioara, pe partea stângă. Izvora din balta Icoanei - pe locul Grădinii Icoanei de azi -, baltă adâncă, în care, după spusele bătrânilor de altădată, te puteai îneca cu cal cu tot, şi mărginită cu trestii... A treia (amenajată de către municipalitate), grădina Icoanei, în suprafaţă de un hectar, s-a făcut în 1873, pe locul vechii bălţi secate, din care izvora odinioară Bucureştioara"^[vii]

Şi a scris şi Mihail Sadoveanu despre această baltă: "Unde-i acu grădina Icoanei, era o mocirlă mare, un fel de baltă... Veneau şi raţe sălbatice primăvara. Din balta aceea curgea un pîrău prin Scaune, la Sfîntu Gheorghe... În preajma grădinei de la Sfîntu Gheorghe era atunci stuf mult, erau sălcii, era apa - un fel de lac, şi de acolo iar curgeau pîraie în Dîmboviţa... Pe-un pîrău era şi o moară... Domnilor! acuma nimica nu se mai cunoaşte. Acuma umblă cu bastonul domnu căpitan prin grădina Icoanei; acu este statuie alături; dincolo e o şcoală de călugăriţe... Se făcu o clipă de tăcere, şi cealaltă, fantoma clădirii, baba lui taica Pascali, oftă lung şi chinuit, parcă-şi dădea duhul. Pe vremea cu stafia din balta Icoanei poate-şi punea şi dumneaei muşcată la ureche şi aştepta în umbra ulucilor pe un fecior pe care-l chema Pascali. Nu era acesta; era altul. De atunci s-au secătuit bălţile şi tinereţele..."^[viii]


A trecut o săptămână sau două de când nu m-am mai aşezat la masă să scriu...

(pentru luni zece mai două mii douăzeci şi unu)