Călătorind printre plante, obiecte ţesute, alcool şi clape de pian

Motto: "Minimum două obiecte, într-un "continuu" spaţial... un număr de obiecte ce intră într-o relaţie "observabilă" (sesizabilă). Ansamblul ce transcede obiectul!" (Horia Bernea, 70 de ani, 70 de pagini, texte şi desene încă neprivite, Editura MARTOR, 2008. Pag.46 - text / Pag 59 - imaginea de mai jos)

După cum multă lume ştie, la Muzeul Ţăranului Român^[i], azi când scriu, intrarea principală se face din strada Monetăriei, date fiind lucrările de consolidare ale clădirii.

Deschiderea în anul 1906, cu denumirea iniţială Muzeul de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, îl are ca director pe Al. Tzigara-Samurcaş^[ii], numit de către Regele Carol I cu încrederea că astfel Muzeul va fi un personaj principal în cultura românească. Clădirea actuală a Muzeului este ridicată, între anii 1912- 1941, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budeşti, reprezentant important al stilului neo românesc în arhitectura de sfârşit al secolului al 19-lea şi de început al secolului al 20-lea.^[iii]

În anul 1953 va deveni Muzeul Lenin-Stalin, apoi Muzeul Partidului, iar în anul 1990 îşi va primi numele de azi "Muzeul Ţăranului Român". Operă a lui Horia Bernea (primul Director al Muzeului după 1990, numit de Andrei Pleşu, Ministrul Culturii la acea vreme), aş numi-o operă de autor, dar cu un respect major faţă de arta populară.

"În 1990 a fost înfiinţat Muzeul Ţăranului Român, iar cel chemat să-l creeze a fost Horia Bernea. Folosesc dinadins verbul «a crea», pentru că nu era vorba de a reface vechiul muzeu al lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, ale cărui colecţii fuseseră dezmembrate şi mutate, pentru a face loc muzeului partidului. Pariul lui Horia Bernea a fost altul: nu ordonarea exponatelor pe zone etnografice ori pe categorii de obiecte, nici reconstituirea interioarelor sau a gospodăriilor ţărăneşti aşa cum se găsesc ele in situ. (Pentru asta existau şi există Muzeul Satului şi nenumărate muzee sau secţii de muzeu judeţene.) Pictorul Horia Bernea a conceput Muzeul Ţăranului Român ca şi cum ar fi pictat; de fapt, l-a pictat chiar la modul propriu, cu mâna lui, pe anumite porţiuni.

Dacă am înţeles eu bine, ceea ce şi-a propus - şi ne propune - Horia Bernea este un discurs muzeal despre universul spiritual al ţăranului român. Un univers spiritual trecut prin filtrul personalităţii creatorului de muzeu, al pictorului înzestrat cu o formidabilă sensibilitate şi intuiţie pentru materie, pentru concret..."^[iv]

Din strada Monetăriei înainte de a pătrunde în curtea Muzeului, unde se ţin târgurile, imediat în stânga o uşă într-o mare vitrină cu tâmplărie din pvc, te duce către un fost hol, unde de ani de zile funcţionează un restaurant, cu diferite denumiri. Din acest hol-restaurant se poate intra în Muzeu, având mai întâi de păşit printr-un alt hol, în care din când în când se organizează expoziţii. Tot de aici prin dreapta, cred, se poate intra în magazinul Muzeului.


Mă opresc în acest restaurant, din care se poate ajunge pe terasa acoperită, în porticul muzeului.


De pe această terasă, importantă şi aceasta pentru micile mele istorisiri, privirea îţi pleacă vrând-nevrând către biserica din lemn, adusă de acelaşi Horia Bernea, biserica din Bejan, judeţul Hunedoara, imagine alterată de silueta unui skyscaper (scuze autorului clădirii BRD, care oricum este trecut sub tăcere!).
 

Între 2013 şi 2016 (mai bine zis, început de an 2016), o dată la două săptămâni la început, apoi în fiecare săptămână, ne întâlneam, compozitorul Adrian Enescu, regizorul Ducu Darie şi cu mine, la o masă, fie pe terasa de sub portic, fie în interiorul restaurantului, de obicei pentru un abur de alcool de calitate, care însoţea o gustare. Bineînţeles că se puneau la cale spectacole, multe, multe, greu de crezut că se vor realiza toate. Acolo am "pus la cale" un Hamlet, idee a lui Adrian Enescu, jucat într-un decor făcut din sertare imense, cu personajele ieşind din acele sertare şi vorbind fiecare cu sine despre amintirile lor, cu treceri de la real la ireal. Tot acolo într-o seară ne-a vorbit Adrian Enescu despre muzica scrisă pe teme de Bach, despre concertul-spectacol Bach în Showbiz, muzică pe care ne-a trimis-o cu rugămintea ca Ducu să scrie un scenariu şi eu să creez un cadru, pentru a se finaliza cu un spectacol. Omul acesta, Adrian Enescu, era un artist-creator care apar rar, cu o nelinişte a ideilor, şi nu numai. În muzică; inventa mereu câte o cale de a se adresa publicului dar cu grijă pentru HIGH QUALITY. Spectacolul urma să aibă premiera în cadrul Festivalului George Enescu ediţia 2015. Acolo, la MŢR, ne-am întâlnit cu Zoli Toth, un deosebit artist, şi pot spune fără orice lipsă de modestie, că din aceste întâlniri a luat naştere acel quartet care a ridicat spectacolul The Bach Files, ce a ţinut afişul mai bine de un an pe scena de la Teatrul Bulandra, sala Icoanei.

Zoli Toth a făcut, acum două zile, o postare pe facebook amintindu-ne cum a început şi cum s-a dezvoltat cu 7-8 ani în urmă fenomenalul Bach Files. Da, e un an aniversar, fiind opt ani de la Bach în ShowBiz şi începutul lucrului la Bach Files.

Astfel, după câteva luni bune, după multe discuţii pro şi contra, s-a născut scenariul pentru Bach Files, apoi şi ideea animaţiei şi a păpuşilor. A rezultat un spectacol nonverbal, cu mişcare şi dans. A durat câteva luni bune până s-a format echipa spectacolului: Zoli Toth cu a sa " Zoli Toth Project", Arcadie Rusu cu grupul său de actori-dansatori (Cristina Ioniţă, Raluca Nicolae, Georgiana Dobre, Daniela Tocari, Andreea Şovan, Gabriel Sandu, Bogdan Iacob, Vlad Troncea, Ionuţ Barjoveanu), actorii Antoaneta Cojocaru (remarcabilă şi definitorie în rolul Îngerului Alb Păzitor), Adrian Ciobanu, Alin State, Raphaela Lei şi echipa mea de BD şi animaţie: Ana Florea, Ana-Maria Crişan^[v], Ioana Ţurcanu şi Ana Cristian.
 

Schiţe de fundaluri pentru Bach Files - Ana-Maria Crişan şi Octavian Neculai

Tot acolo, la MŢR, într-o seară, doar cu Adrian Enescu (nu-mi amintesc de ce Ducu Darie nu venise), am mers să ne uităm, din curiozitate firească, la un spectacol de marionete al unui grup de proaspăt absolvenţi ai UNATC, într-un spaţiu anexă al restaurantului, care avea improvizată, şi tocmai asta era farmecul ei, o mică scenă de teatru. Era un spectacol foarte fresh bazat pe o poveste veche a dragostei şi conflictelor minore ce se nasc de aici. După spectacol i-am mărturisit lui Adrian că lucram la o adaptare liberă a piesei Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în care o parte dintre personaje, meşterii, să fie marionete. E un proiect abandonat de mult, însă ideea marionetelor am reluat-o la câteva luni după această discuţie în Bach Files. Multe vorbe au curs acolo şi despre meciurile din Champions League. Subiectele principale erau legate de teatru, de cât de încet ne mişcăm uneori, dar până la urmă eram toţi trei de acord că vorbind despre creaţie trebuie respectat ritmul fiecărui artist, ideile de concept nu vin ca sacii de grâu la moară, că aşa cum este fiecare, formăm o echipă minunată. După dispariţia lui Adrian "şedinţele de curăţire" cum le spuneam eu, nu au mai avut loc, lui Ducu şi mie ne pierise cheful, pentru că fără Adrian totul părea rupt.

Am mai fost, din 2016 încoace, la restaurantul muzeului, dar cu altă stare, cu alte gânduri, cu alţi oameni şi alte sentimente. Între timp a plecat şi Ducu. Am fost la două spectacole în curtea interioară, chiar în vara anului 2020, am fost la câteva târguri dar... ERA ALTCEVA!

Duminică (16 mai 2021) am prins "Tîrgul Meşteşugarilor".

Muzeul Ţăranului Român, de la intrare la spaţiul care devine teatru sau cinema în aer liber

Îmi plac târgurile de la MŢR, îmi place atmosfera de sărbătoare a acestora, îmi place să mă învârt printre obiecte, am sentimentul de autentic, chiar şi în faţa unor mici minciuni artistice cu iz de artă populară, îmi plac lănţişoarele, medalioanele, inelele şi brăţările din cupru sau din ţesături, îmi plac bastoanele din lemn cu pretenţii aristocratice, îmi place mirosul de fiertură din oalele din tuci, îmi place lumina care se furişează printre frunzele copacilor, şi uneori şi soarele care ne copleşeşte cu căldura sa, dar mai ales îmi plac oamenii care vând, care vin de departe ca să fie acolo, chiar dacă într-o zi nu vând decât o scoarţă, dar în afară că vor să vândă mai este şi "nevoia" de a fi văzuţi, prezenţi.
...

Mă opresc pe o bancă în faţa Muzeului, mă odihnesc, şi din depărtarea minţii se aude pianul lui Rachmaninoff, în timp ce eu călătoresc printre plante, ţesături şi stropii de alcool ai anilor plecaţi.

Vă amintiţi filmul lui Andrei Tarkovsky Nostalghia? Oriunde am merge gândurile ne duc înapoi la locurile şi oamenii dragi, pentru că orice strop de lumina îţi poate aminti o toamnă sau o primăvară importantă pentru un anume moment al vieţii tale.^[vi]
 
(Luni, 17 mai 2021, Bucureşti)

---