Hoinărind în jurul bisericii Kretzulescu în căutarea trecutului de ieri (I)

ovestea "hoinărelii" mele prin Bucureşti începe, de data aceasta, cu una dintre aleile ce pornesc din strada Ion Câmpineanu şi traversează Parcul Sălii Palatului spre treptele ce urcă până în Calea Victoriei. Ocazia? Mergeam spre Librăria Humanitas situată în pasajul clădirii de lângă Biserica Kretzulescu ca să văd cărţile nou apărute.


Pe respectiva alee a acestui părculeţ, ce făcea parte din parcul Palatului Regal, am fost şocat să văd un bust plin de găinaţi de păsări, ceea ce arată că păsările îşi fac nevoile pe statuia ta indiferent cât de importantă personalitate eşti. Despre ce bust e vorba?


Alexander Dubček scrie pe soclul bustului fără mâini, "om de stat şi politic slovac" care a condus Cehoslovacia în anul 1968, unul dintre anii importanţi ai comunismului, totodată cel care a lansat reformele democratice (cât de democratice pot fi în comunism?) menite a se împotrivi cenzurii, ocupaţiei şi politicii sovietice.

Acele zile ale "Primăverii de la Praga", despre care ştiam câte ceva ascultând Europa Liberă, au fost urmate de dimineaţa de 21 august 1968 când am aflat de la postul naţional de radio România, de invazia Cehoslovaciei de către trupele sovietice, umăr la umăr cu cele ale Pactului de la Varşovia (România nu a trimis trupe!)^[i].


Invazia nu era o premieră în "lagărul socialist", venea la 15 ani după intrarea cu brutalitate a tancurilor sovietice în Ungaria, şi iată că, nu cu mult timp în urmă, acum câteva zile, ruşii bântuiau, din nou, graniţele Ucrainei.

"Dubček, un politician care şi-a petrecut o mare parte din copilărie în Uniunea Sovietică, l-a înlocuit pe intransigentul Antonin Novotny la cârma ţării. Contrastul era major. Dubček era mult, mult mai deschis în atitudine şi devenise cunoscut ca politicianul care zâmbeşte mereu", spune istoricul Blazek. Dubček şi-a şi făcut un marketing de succes prin reforma sa, pe care a numit-o "socialism cu faţă umană". Dar istoricul spune şi că Dubček a fost un eşec, nereuşind să-i satisfacă pe conservatori sau pe reformişti în propria ţară, şi nici să anticipeze reacţia celorlalţi membri ai blocului sovietic: "Era o figură interesantă, care a reuşit să atragă popularitate. Dar eu nu-l văd pe Dubček ca fiind unul dintre marii politicieni ai secolului 20".

"Socialism cu faţă umană suna foarte bine", spune Kubisova, cântăreaţă al cărei cântec, Rugăciune pentru Maria, a devenit simbol al rezistenţei naţionale în 1968. "Dar la acea vreme avusesem deja ceva experienţă cu comuniştii, aşa că nu m-am gândit foarte mult la cum ar putea de fapt să arate".

"Socialism cu faţă umană"! Am înghiţit de multe ori găluşca asta şi au fost şi la noi mulţi care au încercat să ne convingă că aşa ceva poate exista. Nu se poate pentru că "socialismul", modelul sovietic sau cel ceauşist, este incompatibil cu "faţa umană" fiind prin tot ce a făcut şi face împotriva umanului: sărăcie, incultură, îngrădirea libertăţii, atât fizice cât şi spirituale, minciună, delatorie... Iar în august 1968 sovieticii au făcut o demonstraţie că numai forţa armelor este dialogul acceptat. Se spune că Brejnev (şi pare posibil!) a fost atât de furios, de ceea ce ar fi putut să i se întâmple comunismului lui atât de drag, încât în avionul care-l ducea pe Dubček, arestat, spre Moscova, l-a bătut, nemaiavând răbdare să aştepte interogatoriile ce au urmat.

În acea seară de august ne-am adunat un grup de prieteni la Grădina Mon Jardin (pe locul acela s-a ridicat Hotelul Dorobanţi, care azi se numeşte Sheraton, lucrare a arhitectului Virgil Niţulescu din anul 1973, atât de special prin matematica gândirii sale arhitecturale), loc unde întâlneai mulţi artişti ai scenelor bucureştene. A fost o seară cam tristă, pentru că dincolo de "entuziasmul" generat de discursul plin de patriotism şi speranţe al lui Nicolae Ceauşescu din Piaţa din faţa Comitetului Central al PCR şi a Palatului Regal (ce vecinătăţi stranii!), noi cei câţiva prieteni, adunaţi în grabă, eram total neîncrezători şi, recunosc, speriaţi la gândul unei invazii sovietice în România. Ce a urmat în următorii douăzeci de ani... au arătat cât de crunt şi fără posibilitate de replică este comunismul.

Deci statuia - bustul fără mâini al unui om de stat care, cred eu, a jucat un rol mare în zdruncinarea expansiunii comuniste şi sovietice - este neîngrijită cu toată lipsa de respect posibil. Fac, însă, o scurtă precizare: toate busturile-statui din parc sunt în aceiaşi stare.


Domnul Coposu e chiar supărat! Pe bună dreptate!

Clădirea la parterul căreia se află Librăria Humanitas (fosta librărie Buchholz^[iv], fostă librăria "Dacia") este pe Calea Victoriei la numărul 45.

Această clădire, atât de elegantă prin conceptul şi detaliile sale, a fost proiectată de G.M. Cantacuzino^[v] aducând un spirit familiar nouă: pasajul cu arcade. Deşi unii consideră că există o puternică influenţă a stilului italian-veneţian, poate aşa o fi, însă ceea ce este sigur este că formează un fundal viu, cu înşirarea arcurilor bine aşezate, care lasă lumina să pătrundă cu discreţie spre pavajul alburiu (pavaj ceramic, care l-a înlocuit pe cel din plăci din piatră) şi totodată asigurând privirii deschiderea către vitrinele librăriilor şi către celelalte spaţii oferite destinderii şi plimbării. Detaliile arhitecturii exterioare vorbesc despre căldura pietrei albe, despre singularitatea arcului în vocabularul iubirii de trecut. Trebuie pomeniţi arhitecţii Duiliu Marcu, cel împreună cu care a început proiectul, şi Horia Teodoru, cel cu care a lucrat la finalizarea proiectului clădirii Kretzulescu.

Din păcate în acest trecut se aşază şi pata neagră a brutalizării acestei clădiri, destinată iniţial "Eforiei Kretzulescu", dar fiind în toţi anii comunismului în stăpânirea securităţii (Un neavizat care a auzit sau aude pentru prima oară de Centrul de Informatică şi Documentare a D.S.S.-ului (Direcţia Securităţii Statului), poate rămâne cu impresia falsă că el este doar un compartiment al D.G.T.O. (Direcţia Generală Tehnico-Operativă).
În realitate C.I.D.-ul era cel mai secret şi mai bine păzit instrument al Securităţii.
Până la data de 22 Decembrie 1989, C.I.D.-ul ocupa etajul II şi III al blocului situat pe Calea Victoriei, lângă biserica Creţulescu)^[vi].

Azi viaţa a reintrat în normal, clădirea a fost golită de umbrele negre ale securităţii, şi organizarea unor evenimente ca Art Safari (2016)^[vii] a gonit toate fantomele care mai bântuiau prin etajele clădirii.


Unele detalii îmi amintesc, sigur într-o interpretare altfel, fiind şi epoci diferite, de Carlo Scarpa.


Poate unora o să li se pară o exagerare comparaţia, dar ştiinţa şi dragostea pentru detalii îi apropie.


Lipită de Clădirea Kretzulescu găsim clădirea magazinului "Muzica"...

În 1960 în acest loc se afla Pasajul Român, care făcea legătura între Calea Victoriei şi Strada Ion Câmpineanu.


"Uite, vă asigur că peste câteva sute de ani, când cine ştie ce va mai fi prin aceste locuri, unde astăzi se ridică mândra noastră cetate, micul Paris al Orientului, cînd se va pomeni de Pasagiul Român şi de admirabila lui arhitectură, cum se pomeneşte azi de Grădinile Suspinse ale Semiramidei, poate că amintirea se va datori în mare parte celebrităţii lui Christorian şi atâtor alţii de specia sa", scrie I.L. Caragiale, ironic la adresa unor poeţi din vremea sa (Cronici literare) ^[ix]

Din această legătura nu a mai rămas nimic, nici un indiciu despre existenţa acelui Pasaj. Am pătruns printre blocurile din strada Ion Câmpineanu căutând imaginile pe unde am trecut adolescent fiind:


Aici, aproximativ, era capătul tramvaielor 6 şi 24, de unde imediat începeau treptele care duceau spre Calea Victoriei... şi în partea stângă a imaginii din stânga se urcau treptele către Pasajul Român şi după parcurgerea acestuia se ieşea în Calea Victoriei, acolo unde era intrarea principală în pasaj...


Suntem în spatele magazinului "Muzica" şi nu rămânem decât cu speranţa unor imagini pierdute, rămase amintiri blurate.


Din Calea Victoriei intrarea în pasaj te absoarbe şi fără să-ţi dai seama cauţi un loc unde să te opreşti sau să te laşi dus de gânduri şi-n descoperirea de imagini noi sau de oameni noi concentraţi în discuţii de cunoaştere.


La ora când am făcut aceste fotografii nu erau încă ocupate toate locurile la mese sau pe bănci, trecătorii fiind deocamdată grupaţi către capătul dinspre parc al pasajului.


Aici îşi caută un loc de dialog, de personalizare, de iubire, tinerii altei generaţii a speranţelor, libertăţii şi a bucuriei.


Dar... "bisericuţa din dosul Palatului" are - o spune Liviu Rebreanu in Jar - un renume aparte, cu potenţial romanesc indiscutabil... deşi ştie că e vorba de "biserica celor care s-au înşelat în dragoste şi sunt nefericiţi."^[x]

Oricum te învârţi, din orice parte vii, privirea ţi se opreşte pe această bijuterie arhitecturală, care este Biserica Adormirea Maicii Domnului, Biserica Kretzulescu.

Ridicată cu 300 de ani în urmă (1720-1722) de către Marele Logofăt^[xi] Kretzulescu^[xii] (ginerele lui Constantin Brâncoveanu, căsătorit cu Safta una dintre fiicele Domnitorului) pe locul unei bisericuţe din lemn, îşi va căpăta aspectul actual după restaurarea făcută de arhitectul Ştefan Balş (în perioada 1933-1939). Acesta a propus renunţarea la tencuiala exterioară, având aprobarea Comisiunii Monumentelor Istorice^[xiii], şi urmărind integrarea naturală în contextul armonizării cu modernizarea Palatului Regal.


Mă opresc în dreptul acestor trepte cu plăcile din piatră crăpate, pe unde a pătruns iarba, parcă dorind să accentueze un trecut ce trebuie protejat şi chiar reparat.

Urmează să-mi continui "hoinăreala" în acest perimetru cu o istorie specială, plină de întâmplări care de care mai încărcate de dramatism.

Până atunci, deşi se anunţă o săptămână "udată" de ploi, ne vom strecura printre capriciile norilor de deasupra noastră, cu lada de amintiri sub braţ.

pentru luni ultima zi a lunii mai două mii douăzeci şi unu