Există şi locuri binecuvântate (I)

Motto: "Pe-atunci pentru mine casele aveau faţă. Faţă de om, vreau să zic. Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiţia Paradisului." (Ioana Pârvulescu)^[i]

M-am născut la doi ani şi douăsprezece zile de când Hitler cu "super-armata" sa, împreună cu Armata Roşie (sovietică) invadase Polonia, pornind un război între două forţe inegale. Amintesc că polonezii au atacat celebrele panzer cu cavaleria - ceea ce pare de neînchipuit astăzi -, şi au rezistat în faţa atacului german-hitlerist peste treizeci de zile, mai precis între 1 septembrie 1939 şi 6 octombrie 1939. Demnitatea şi verticalitatea i-a făcut eroi, eroism pentru care au plătit scump. Prea scump!

Cum a fost posibil ca un "omuleţ" caraghios (vă amintiţi filmul Dictatorul^[ii] în care Charlie Chaplin este interpretul lui Hitler?) şi mediocru (geniu al mediocrităţii l-a numit filozoful P.P. Negulescu^[iii]) să mişte milioane de germani către crimă, crimă în masă, crimă calculată ba chiar având o aşa-zisă justificare "ştiinţifică" (incredibil!)? Filmul lui Chaplin a fost făcut în anul 1940, când încă mulţi naivi credeau că Hitler va duce un război de "recuperare" a pierderilor după Marele Război (Primul Război Mondial) şi de luptă împotriva comunismului rusesc (sovietic-stalinist). Dar, păcăleală sinistră! A început un război împotriva Lumii care s-a întins ca o pandemie.

Mi-am amintit toate acestea când am început să răsfoiesc amintirile călătoriei în Polonia.
 
Când timpul de hoinăreală îţi este limitat la un număr de ore, va trebui să-ţi completezi informaţiile vizuale cu cele din cărţi, monografii, sau din mici studii dedicate unor întâmplări din oraşele pe unde calci (uneori e bine să faci asta înainte de le vizita), chiar şi povestiri ale unor oameni care au avut un contact mai îndelungat cu acele locuri.

De-a lungul timpului omul a căutat, a ales şi a Sfinţit multe şi diverse locuri, ca aşezare şi pe baza potenţialului intuit de dezvoltare, locuri ce au devenit dovezi ale posibilităţilor nelimitate ale minţii sale. Se spune că nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta, că nicio fapta buna nu stă ascunsă privirii şi cunoştinţei viitorului. De data aceasta, "cineva" a vrut să mă îndrept către un loc binecuvântat de credinţă şi suferinţă.
 
Înainte de a citi, cum citeau "puştii" la vremea mea, şi a trăi în pielea eroilor din Cei trei muschetari de Alexandre Dumas, am citit Cavalerii teutoni^[iv] de Henryk Sienkiewicz^[v], cu ai cărui eroi m-am insinuat în lumea cavalerilor nobili polonezi.

Battle of Grunwald ^[vi]

Deşi nu îl pot încadra între romanele istorice, Sienkiewicz nerespectând întru totul adevărul istoric, Cavalerii teutoni este, dincolo de o poveste frumoasă de dragoste, doldora de aventuri cavalereşti pe un fundal care îşi spune propria istorie. O istorie cu mare greutate în consolidarea Europei Centrale prin lupta alianţei polono-lituaniană împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni (Cavalerii Crucii). Astfel bătălia de la Grunwald "a subminat poziţia financiară a ordinului şi a risipit opinia despre puterea de neclintit a acestuia din urmă. Nu numai că a oprit presiunea suplimentară a triburilor germanice asupra pământurilor slave ancestrale timp de patru secole, dar a fost şi prima etapă a revenirii ţărilor poloneze capturate de cruciaţi."^[vii]

În mintea mea de copil, acest roman, primul roman de "capă şi spadă", şi câţiva ani mai târziu filmul Krzyzacy / Knights of the Teutonic Order (1960) în regia lui Aleksander Ford, au clădit o lume a nobleţei, cavalerismului, a iubirii până la moarte, a eroismului curat, a adevărului şi dreptăţii. Jagienka, Danusia, Macko, Zbyszko, Anna Danuta de Masovia personaje-eroi pe care îi am şi acum în minte, frumoşi, plini de curaj, şi iubire.

Iar grafica poloneză în anii '60-'70^[viii] era, pentru mine ca student, un reper al perfecţiunii imaginaţiei şi tehnicii, închişi cum eram în cuşca noastră, la mare depărtare de ceea ce frământa minţile creaţiei într-o lume parcă mai liberă.

Îmi aminstesc şi revista PROJEKT, pentru care duceam o adevărată bătălie încercând să o găsim, şi-mi amintesc cu recunoştinţă cum Liviu Ciulei mi-a deschis drumul către această cultură, nu numai prin accesul liber la cărţile şi revistele sale, ci şi prin discuţiile şi comentariile făcute noaptea târziu după ce terminam orele de lucru la proiectele sale de scenografie de aici sau de aiurea.

Profitând de o invitaţie la Cracovia, am încercat (făcându-mi promisiunea că voi reveni pentru a vedea Muzeul Naţional din Cracovia unde se afla una dintre picturile inegalabile prin modernitatea sa Lady with an Ermine de Leonardo da Vinci) să fac un tur de forţă pe străzile oraşului vechi, ceea ce este numit Centrul Istoric. Nu mi-am propus un traseu anume ci m-am lăsat dus de instinctul meu de călător, de vizitator.

Povestea oraşului Cracovia, pe scurt, începe cu povestea regelui Krakus, cel care a omorât cu şiretenie şi inteligenţă dragonul, Dragonul Wawel, care teroriza regatul său; drept urmare regele Krakus a ridicat oraşul peste peştera în care stătuse ascuns Dragonul.



Parcul ce înconjoară Castelul Wawel are o aripă deschisă către Vistula şi - întâmplător sau nu - pe malul opus, chiar în faţa locului unde se crede că ar fi fost peştera Dragonului, este muzeul Manggha, Centrul de Artă şi Tehnologie Japoneză.


Andrzej Wajda, 1987: "Să călătoreşti în Japonia este numai pentru a-ţi schimba locul. Nu simţi o mutare în timp. Cu excepţia unor mici (şi acestea de nenotat) diferenţe, totul este asemănător: palatele, templele, casele... grădinile. Grădinile sunt cele mai Japoneze dintre toate manifestările artelor pentru că durata este implicată în însăşi natura lor... durata pietrei, durata apei - şi a cascadelor. Nimic nu poate fi improvizat aici, nimic nu poate fi alterat. Nu poţi desena o grădina, trebuie să o organizezi... gândeşte-te la acest lucru..."

Şi pentru că tot sunt pe malul celălalt al Vistulei. mă voi opri la Cricoteka (Muzeul de Artă Contemporană), o ciudăţenie arhitecturală, un suflu de tehnologie peste o importantă respiraţie artistică. Un volum masiv, format din îmbinarea a două arcuri-cerc, arcuri ce stau încordate, aşezate pe două picioare solide, lăsând un gol în care se află o hală veche, urmă a industrializării; apoi un plafon metalic-oglindă în care se reflectă apa unduind a Vistulei şi vechea clădire din brâie de cărămidă şi tencuiala alb-gălbuie sau acoperişul roşu. De pe malul opus al Vistulei masivitatea are în acelaşi timp o transparenţă înşelătoare.


E un contrast mare între această clădire şi cele din vecinătatea ei, la fel cum şi-a aşezat Kantor opera sa - într-un contrast izbitor cu cea a contemporanilor săi.

Aici am avut întâlnire cu semnele lăsate de lumea teatrului lui Tadeusz Kantor asumându-mi singurătatea într-o perioadă ca aceasta pe care o trăim, când oamenii se feresc de oameni, dar nu îşi pot ascunde dorinţa de a fi cât mai mulţi împreună.

Am avut şansa să vizitez acest muzeu împreună cu doi prieteni foarte buni şi apropiaţi, în plus cunoscători ai lumii artei şi teatrului. Ceea ce a lăsat acestei arte Kantor este foarte greu de catalogat! La etajul unu al muzeului este un spaţiu permanent dedicat "arhivei" lăsate de acest artist - regizor, scenarist, scenograf -, un spaţiu în care întâlneşti, într-o lumină de opaiţ, "obiecte de scenografie" ale spectacolelor de teatru puse în scenă de Tadeusz Kantor. M-au trecut fiorii pentru că ceea ce vedeam, deşi era butaforie pentru scenă, transmitea din interior mirosul urât al crimei şi nebuniei, al perioadei când unii oameni nu mai erau oameni.

Clasa moartă

Wielopole, Wielopole

La cîteva sute de metri de Crikoteca lui Kantor, pe acelaşi mal al Vistulei, o piaţetă, un loc de amintiri triste, urâte, incredibile, o piaţetă care a fost martora unor fapte ireparabile. Un spaţiu "gol" în care sunt aşezate ordonat, aliniate la fir, scaune din tablă şi metal turnat, înverzit, coclit, fiecare purtând 3.000 de suflete dispărute dintr-o pocnitură de degete. În această piaţă au fost adunaţi, repet, în ordine, oameni fără să se ţină cont de vârstă, de poziţie socială, scoşi din casele lor de dintotdeauna, din cartierul lor clădit cu răbdare şi multă muncă, Cartierul Evreiesc. Cine i-a aruncat în stradă şi le-a sfărâmat vieţile? Nu erau alieni, erau, şi scriu aşa ca un soi de scuză, cu mintea complet spălată. Voiau să facă o lume în care să rămână numai arieni, oameni care merită să trăiască. De unde veneau? Din mijlocul mijlocului Europei. Da! Din Germania. Erau needucaţi? Veneau dintr-o ţară fără cultură? Nici vorbă, erau pur şi simplu cu mintea spălată.


Scaunul gol poate fi un semn al singurătăţii, al sufletului plecat... lăsat, părăsit, banal, devine simbolul odihnei, al pauzei pe drumul către necunoscut. Fără acest "scaun" nu-ţi vei găsi locul de odihnă niciodată.


Înainte de a încheia prima parte a acestei povestiri "au bout du souffle" mă voi opri în faţa a două monumente ce au scris pagini importante în istoria culturii şi religiei poloneze. După un traseu cu multă încărcătură dramatică şi tristeţe am ajuns în faţa acestor două clădiri:

Partea a doua o voi începe cu povestea acestei întâlniri, unice în felul ei, între arhitectura romanică şi arhitectura barocă în cetatea Cracoviei.

(17 septembrie 2021, Bucureşti)