Un apartament

Se dă un apartament într-un bloc interbelic. Proiectat şi construit de o legendă a arhitecturii româneşti. Cu tot confortul unei epoci de aur: mozaic veneţian, gresie decorativă cu dale mici, parchet de stejar, ferestre şi uşi din lemn de cea mai bună calitate, clanţe şi cremoane de bronz, calorifere masive de fontă, storuri de lemn. În stare bună, chiar dacă relativ neglijat de locatarii precedenţi - după naţionalizare nici ICRAL-ul, nici chiriaşii statului n-au mai investit nimic în întreţinerea lui, iar după căderea comunismului, noii proprietari au făcut treizeci de ani doar mici cârpeli şi reparaţii urgente, cu meşteri nepricepuţi, şi cu materiale ieftine, dar totuşi fără să strice nimic important, şi mai ales fără să depăşească punctul de no return, probabil şi din lipsă de mijloace.

Vine un nou proprietar, de data asta cu mijloace. Şi cu idei. Îşi doreşte un cu totul alt fel de apartament, în concepţia sa modern: cu gresie în loc de parchet, cu încălzire electrică prin pardoseală în loc de calorifere, cu ferestre de plastic, fără storuri care să ţină umbră vara, pentru că-şi va pune aparat de aer condiţionat. Şi fără compartimentarea originară. Noile separări interioare le vrea din gips carton în locul tradiţionalelor şi solidelor cărămizi, la care vrea să renunţe.

Se ridică o întrebare. Oare ce l-a atras la un apartament vechi, elegant, rafinat, cu istorie, construit şi finisat cu migală, cu materiale naturale de cea mai bună calitate, când de fapt ceea ce-şi dorea era doar unul utilitar, banal, finisat la repezeală cu materiale de duzină?

(Bucureşti, aprilie 2021)