Talk to me like lovers do

De dimineaţă am ajuns devreme la mitropolie.
Iulia încă nu sosise, părintele Sever Negrescu discuta cu ceilalţi ostenitori ai sectorului cultural.
"O sunai şi-mi spuse: «Nu vă faceţi griji părinte, mai dorm puţin şi vin şi eu!»", îmi spusese el, pe ton hâtru. Apoi îmi citise un poem care se încheia cu un vers despre ultimul cuvânt pe care, zicea autorul, l-ar avea moartea. "Măi, Mihai, moartea n-a avut niciodată ultimul cuvânt!", se mirase părintele, cu inconfundabila-i blândeţe, punându-mi mâna pe umăr.

Am ieşit în curte. Priveam roşeaţa florilor de salvia coccinae din faţa bisericuţei de lemn, cele două căruţe miniaturale, încărcate cu petunii, perechea de guguştuci stând, fiecare, de o parte şi de alta pe braţele crucii de pe turlă şi m-am întrebat cum îşi aleg păsările partenerul?
Pe garduri erau zorele, în aer miros regina nopţii.

Peste câteva minute, a apărut şi Iulia, roşie în obraji, după graba drumului. Am urcat împreună în biroul ei, a fugit să semneze condica şi, când s-a întors, mi-a povestit că a văzut în autobuz un tip îmbrăcat într-un tricou pe care scria: Smile, iar mai jos: If you don’t have any underwear. Coborâseră amândoi la universitate. Lângă scară, aştepta să urce un altul, tot într-un tricou, inscripţionat însă cu Smile if you are horny.
I-am dat o prăjitură cu stafide şi m-am îndreptat către fereastră, mâncând din cealaltă, în timp ce priveam copacul care presăra flori albe peste iarbă. Iulia se aşezase în faţa calculatorului şi m-am întrebat dacă are în picioare papucii cu scoici. Nu băgasem de seamă, ea are simţul observaţiei mult mai dezvoltat decât mine. Am pariat în gând şi când mi-am întors privirea... câştigasem.

Nu m-a observat, poate scria o poezie, însăşi imaginea ei era o poezie, în biroul înconjurat de leandri şi grădini, având în apropiere acea biserică de lemn atât de liniştitoare pentru zbuciumul meu interior, şi florile albe, ca de salcâm, care curgeau necontenit peste verdeaţa pitică.
M-a văzut şi s-a scuzat, îşi consultase adresa de e-mail. A început să-mi povestească despre statuia din lemn pe care o cumpărase Harald de la un meşter popular din Maramureş. Când ajunsese cu ea în Oraş, lemnul începuse să se crape. "Dar e a lui!", zisese Iulia, cu uşoară ironie. Mi-a spus apoi că pe 8 august este ziua lui Lisbeth, prietena ei daneză, şi că a primit invitaţie la petrecere.
"Abia aştept s-o văd! Cu dinţii ei de iepure!" a spus, râzând şi mă gândeam că niciodată nu se împrietenise atât de brusc cu cineva, cum a făcut-o cu fata asta din nordul Europei, pe care o întâlnise în Vama Veche.

Pe masa veche şi masivă era o carte al cărei autor lipsea de pe copertă, dar despre care ştiam că e scrisă de părintele Grigorie. Am deschis-o la întâmplare şi primele cuvinte care mi-au căzut în faţa ochilor au fost acestea: "Într-un loc murdar, mai adăugăm şi noi puţină murdărie fără mari mustrări de conştiinţă, dar într-un loc curat avem reţineri să fim noi primii care aruncă o hârtie pe jos". Mi le-am notat, nu ştiu de ce, cu un creion pe biletul de tramvai.

Atunci au intrat Ovidiu, Luigi şi Elli, o fată care lucrează la sectorul social şi căreia Iulia m-a prezentat de îndată:
"El e fratele meu, mai mare şi mai urât".
Ne-am strâns mâinile şi ea a plecat repede, vreau să cred că nu din pricina urâţeniei mele.
Ovidiu ne-a povestit cum se certase, în ziua precedentă, cu un coleg.
"Relaţia noastră e de aşa natură...Nu ne putem căsători, nici unul dintre noi nu poate da naştere unui copil. Sentimentele există, dar realitatea asta dură ne bulversează uneori. Uite-l şi acum!"
Am privit pe geam, tipul era undeva cam prin mijlocul curţii şi ba venea spre mitropolie, ba se răzgândea şi o lua spre poartă.
"Parcă e Alice în Ţara Minunilor! Se pierdu!", a zis Ovidiu.

Apoi a început să ne spună că s-a mutat într-un apartament nou, împreună cu mama şi bunica lui, pentru că fuseseră daţi afară din casă de către foştii proprietari. Apartamentul îl trecuseră pe numele lui şi, la primărie, o funcţionară refuza să-i dea o aprobare, pe motiv că mama şi bunica lui nu aveau o adresă stabilă.
"Vor locui cu mine", o asigurase Ovidiu.
"Numai dacă vreţi dumneavoastră!", i-a atras atenţia, cu sobrietate, pe un ton uşor înţepat, femeia.
"Mama şi bunica..." zisese el, căzând pe gânduri. "În definitiv, n-au decât să se descurce şi singure!"
Râseserăm cu toţii.

"Facem şi noi o plimbare?", propusese Iulia.
"Facem!", răspunsesem, pe mai multe voci.
Chiar atunci a intrat părintele Eugen.
"Tu te ocupi de calendar?" l-a întrebat pe Luigi.
"Da".
"Dar revista?"
"O fac tot eu", a răspuns imediat Luigi.
"Deci tu te ocupi şi de revistă!" a spus părintele Eugen, părând că meditează. Apoi s-a îndreptat, gânditor, spre uşă.
"Vă mai întoarceţi acum?", l-a întrebat Luigi. "Noi am vrea să mergem în pauza de masă".
Părintele Eugen s-a oprit din drumul lui şi a izbucnit:
"Tu te ocupi şi de pauzele de masă?"

Am apucat pe străzile însorite ale zilei.
Dintr-un bar se auzea Talk to me like lovers do, Annie Lenox şi m-am gândit la tine. Ceilalţi trăncăneau, joviali, iar peste celălalt capăt al străzii se lăsase umbra unui nor mic. Vedeam unde începe, unde se termină, cum se deplasează către mine şi am simţit mâhnirea cotropindu-mă, la gândul că vei continua să te împotriveşti, că nu mă vrei nici pe mine, nici comorile pe care le strâng de atâta timp pentru cea potrivită. Cred că Ovidiu le spunea un banc, auzeam hohote de râs lângă mine, dar nu desluşeam cuvintele. Parcă aş fi ţinut în mâini flori furate pentru o întâlnire la care refuzasei să vii. În mine se furişa bănuiala că îmi respingi orice gest îndreptat către tine, iar sentimentul inutilităţii crescuse brusc, dar uriaş şi mă brusca.