Pescarii

Merg aşa de vreo jumătate de ceas. Două siluete, una mică, în urma uneia mari. În dreapta lor, luna îngălbeneşte lunca; în stânga, se albesc lanurile de porumb, sub cerul care împrăştie miros de plumb. Dedesubt se ridică nevăzut colbul drumului de căruţe, sub tălpile care târşesc. Au pornit cam după primul cântat al cocoşilor. Au ritmul egal în întunericul ce stă să plece. Doar paşii sunt diferiţi, mici şi mai deşi ai celui din spate, ca să ţină ritmul cu cel mai mare. Au trecut deja de calea ferată şi au pătruns adânc în inima luncii, printre parcele de verde înnegrit.

Fiecare îşi rumegă pe îndelete gândurile, în tăcerea zgomotoasă de dinaintea zorilor. Dimineaţa de vară târzie vine greu şi răcoarea le scoate aburi pe nări când respiră. Câte o geantă mică e atârnată în bandulieră de umărul stâng al fiecăruia. În mâna dreaptă duc câte un băţ nu mai lung de un metru şi jumătate. Băiatul din urma bărbatului încearcă să-i imite acestuia mişcările, privindu-l din spate. Când mută băţul în stânga, o face şi el. Când trage de bandulieră ca să schimbe greutatea genţii, de asemenea. Doar când începe să fluiere sâsâit printre dinţi, nu îndrăzneşte să facă la fel.
- E mult peşte unde mergem azi?
- Peste tot e mult, o să vedem...
- Ce departe e!
- Trebuia să rămâi acasă, dacă nu poţi merge atât.

Răspunsul îl face pe copil să-şi înghită restul întrebărilor şi să grăbească pasul. Tare ar mai vrea să meargă alături de tată. I-ar mai trece din emoţii şi nu s-ar mai simţi atât de singur. Dar poteca e acum prea îngustă şi nici nu poate merge la fel de repede. Rămâne în spate şi repetă în gând toate mişcările deprinse în ultima săptămână, pe furiş, în magazia din spatele curţii.

Întinde din nou fiecare vargă a undiţei lui de piper, le potriveşte bine, să nu iasă din lăcaşurile speciale. Desprinde acul fin de pe suportul de plastic şi apoi desfăşoară firul cu grijă, nu carecumva să se încurce la plumb sau la plută. Pune o râmă în ac. Apoi, apucă undiţa lungă la vreo 20 de centimetri de capătul mai gros, cu mâna dreaptă, sprijină capătul de antebraţ şi aruncă acul cu cealaltă mână, zvâcnind băţul spre înainte şi în sus, ca să lanseze firul deasupra apei. Apoi vede, totul în gând, cum plumbul scufundă râma atârnată de ac şi pluta se echilibrează brusc.

Acum urmează partea cea mai dificilă, nu trebuie să lase să se vadă că-l va durea braţul, dacă asta s-ar întâmpla. Şi pluta se mişcă, încet, încet, ca un tremurat, apoi prinde viteză şi o ia la sănătoasa în sus pe apă. Iar el ridică brusc braţul şi simte greutatea peştelui, îi stă inima, tot în gând, orice, numai să nu-l scape, să-l aducă la mal şi să-l scoată din ac fără să se vadă cât e de bucuros, de emoţionat, de neîndemânatic. În gând, totul se întâmplă perfect.
- Vin şi alţi oameni să pescuiască la râu?
- Da, vin, destui.
- Să nu ne ia locul...
- Sunt multe locuri, avem unde să dăm şi noi. Mai poţi?
- Da! Pot. Mai e mult?

Din când în când, câte o prepeliţă zboară agitat de lângă marginea drumului; copilul se sperie fără să zică nimic. Simte cum începe să obosească, merg de mai bine de un ceas, tace mâlc şi respiră precipitat, pentru nimic în lume nu s-ar plânge. E atent doar la paşii tatălui şi oftează în gând, tare e departe râul şi nu mai ajung odată.

Nu ţine minte când s-a rugat prima oară să-l ia şi pe el. Ştie doar că ajunsese să nu mai întrebe dacă poate merge la pescuit, atât de dese fuseseră refuzurile. Iar mama nu-l ajutase deloc, niciodată nu-i spusese tatălui să-l ia. Săptămâna trecută însă, marţi, spre seară, tata intrase în curte ţinând în mână băţul în husa lui kaki. A sperat, fără să ştie de ce, că era pentru el. Dar tatăl nici nu l-a băgat în seamă când s-a dus să-l întâmpine. A intrat în magazie, a lăsat acolo băţul, s-a dus spre puţ, mama a venit cu un prosop şi înainte să arunce găleata după apă i-a zis:
- Duminica ailantă îl iau p'ăsta la râu.

Lui i s-au tăiat genunchii, i-a venit să ţipe, dar nu s-a mişcat, nici n-a zâmbit, s-a făcut că nu auzise şi după câteva clipe de uluială a rupt-o la fugă spre poartă strigând:
- Sunt pe uliţă.

Erau acolo aproape toţi băieţii din vecini şi, cui a vrut să-l asculte, i-a spus cum va merge el într-o duminică, ailantă, la peşte. Oricum, niciunul dintre ei nu mai fusese la peşte, la 8 ani nu îndrăznea vreunul să se ducă singur la râu, iar pescar era doar taică-su. Poate de invidie, după ce a făcut anunţul, nu l-a întrebat niciunul dintre prietenii de joacă vreun amănunt despre pescuit.

*
- Mâine la 4 te trezeşti, dacă vrei să mergi la peşte.

Atâta tot i-a spus sâmbătă seara. Mama l-a luat deoparte şi i-a pregătit hainele pentru a doua zi, i-a arătat unde e împachetată mâncarea, sticla lui de apă şi i-a zis să aibă grijă. N-a prea dormit. S-a trezit scuturat de umăr.
- Mergi?

A sărit ca ars, s-a îmbrăcat pe întuneric, a ieşit în curte, a căscat lung şi n-a îndrăznit să se plângă de faptul că e cam răcoare. Tatăl i-a întins o geantă de pânză, şi-a pus acolo mâncarea, sticla cu apă, a închis până sus fermoarul la geacă, a luat undiţa împachetată în husă şi a ieşit în poartă. Nici ţipenie pe uliţă, nimeni mai la vale, pe drumul mare. Doar ei doi, tăcuţi, câte un câine lătrând fără chef şi cocoşii, la primul cântat. Au lăsat repede satul în urmă, au trecut de linia ferată şi au intrat în luncă.

Deodată, în lumina grea şi lăptoasă a dimineţii, cam la douăzeci de paşi în faţa sa, vede de-a curmezişul o fâşie albicioasă. Drumul de la balastieră! Ştie, e tot ce a putut afla concret de la tata, că dincolo de drum e un zăvoi îngust şi apoi curge râul. Îi vine să o ia la fugă, să treacă val-vârtej printre salcâmii al căror foşnet îl aude. Stă însă liniştit, aşteaptă să vadă unde e locul. Mută nerăbdător undiţa din dreapta în stânga şi-i vine să fluiere; l-ar grăbi puţin pe tata, numai că ştie că nu trebuie să-l scoată din ale lui. Tot repetă în grabă, în gând, tot ceea ce trebuie să facă. Şi ajung...

Nu s-a luminat prea bine, doar cât să vadă cum curge în faţa sa râul, lat, domol, făcând rotocoale mari. Se opresc sub o salcie şi pământul e bătătorit pe câţiva metri pătraţi, chiar în buza apei. Rămâne nemişcat, aşteptând să înceapă tata primul. Apoi, doar o secundă întârziat, face exact ce face acesta. Cu mâini mici, întinde din nou, la fel ca în magazie şi în gând, fiecare vargă a undiţei lui de piper, le potriveşte bine, să nu iasă din lăcaşurile special confecţionate. Desprinde acul fin de pe suportul de plastic şi desfăşoară firul cu grijă, nu carecumva să se încurce la plumb sau la plută. Pune o râmă în ac. Apucă undiţa lungă, la vreo 20 de centimetri de capătul mai gros, cu mâna dreaptă, sprijină capătul de antebraţ şi aruncă acul cu cealaltă mână, zvâcnind băţul spre înainte şi în sus, ca să lanseze firul deasupra apei. Şi priveşte cum plumbul scufundă râma atârnată de ac şi pluta se echilibrează brusc.