În cinematografie

- Nu mai avem nimic. Ne-au luat tot. Au zis că am trăit destul bine, să mai trăim şi prost. Şi s-au ţinut de cuvânt!

Îşi trece buzele una peste alta, de sus în jos, încercând să-şi refacă rujul de un roşu strident. La colţurile gurii face retuşuri cu limba. Apasă necontrolat cu palma deschisă peste părul făcut permanent de curând şi vopsit roşcat.
- Tata socru din asta s-a îmbolnăvit de moarte, Dumnezeu să-l ierte! N-a înghiţit lipsa de respect. Ne-au lăsat doar casa, doar o parte din ea de fapt, două camere şi un hol comun. Au adus pe alţii; au zis că şi ei merită să stea ca boierii. De parcă noi eram boieri! Aş, aveam acolo o brumă; nici moşia nu era cine ştie ce, vreo două sute de pogoane, şi o livadă de pruni. Via era în altă parte, dincolo de Văleni. Şi slugi, vreo şase cu toate. Dar zdravene. Vara mai veneau alţii, munceau cu ziua. În rest, ca oamenii gospodari, nişte păsări, vite, oile la munte, cinci cai, câinii. Gospodărie cum se cade, că altfel, vă gândiţi doar, nu-l puneau pe tata socru primar degeaba.

Soarbe gălăgios din ceaşca de cafea şi-şi aprinde câte o ţigară, din care pufăie hotărât, sugându-şi obrajii. Când duce ţigara cu filtru la gură îi strălucesc unghiile roşii şi lăsate să crească. Sunt înfipte anapoda în nişte degete subţiri, noduroase şi cu pielea toată zbârcită şi maronie. Respiră rar, umflându-şi pieptul care întinde astfel rochia înflorată şi decoltată de nylon. E stridentă pentru bărbatul din faţa ei, mult mai tânăr: o bunicuţă sulemenită şi care vorbeşte mult.
- Nişte sărăntoci toţi, nici costumul nu ştiau să-l poarte, vă spun drept. Au venit trei. Gheorghe Baltă, zis şi Gogu Chioru, înalt, slăbănog, parcă-l văd, cu nişte pantaloni scurţi şi cu gleznele goale, că nu purta ciorapi. Şi urât, Doamne! Oi fi uitat multe de atunci, dar cât era Gogu Chioru de urât, n-o să uit toată viaţa! Fusese văcar, acum era, cică, secretar la sfat. Nu-şi găsise nici o muiere, cine dracu', Doamne iartă-mă, să-l ia aşa!? Mai era unul tot ca el, fără familie, fără nimic, Ion Podobete, nu ştiu de unde ajunsese pe la noi, dar n-avea ocupaţie. De ăsta râdeau muierile prin sat când trecea, că-şi târa un picior şi-şi trăgea într-una mucii. Şi al treilea nu-l ştiam, era de la Regiune, de la Ploieşti, dar nu mai breaz ca ăştia doi de i-am zis. Şi noi stăteam în curte, tata socru, mama soacră şi eu, şi îi ascultam, dar parcă nu ne venea să credem. Ne-au luat tot! Din casă, în spate, cam cinci metri, cât era curtea de lată. Şi ce mai era în faţa casei, până la gardul de la drum. Atât ne-au lăsat.

E un pic agitată şi se foieşte pe scaun. Bărbatul o ascultă liniştit şi o întrerupe rar.
- Aveţi pensie?
- Am, că am lucrat toată viaţa.
- Unde?
- În cinematografie. Cu răposatul Costelini al meu. S-a dus repede, n-a prins şi el pensia ca omu', fie-i ţărâna uşoară. Amândoi s-au dus, şi Costel, de-i ziceam Costelini, de la cinematografie, şi primul.

Îşi face o cruce largă şi apasă iar peste permanentul vopsit să-i acopere firele albe.
- Ţiu minte ca ieri, cum mai rânjeau acolo în curte. Mama soacră plângea, tata socru băţos, bărbat înalt, drept, cu mustaţă. Liberal, ce mai! Vă zic, n-a comentat cu ei de faţă. Aveam doar 24 de ani, de trei eram văduvă. Primul meu bărbat a murit în război, căpitan. De parcă lor le-a păsat! M-am dus odată să le spun, la Ploieşti. M-au ascultat şi m-au întrebat când a murit. În '43, în februarie, zic. A, nu e bine, a murit pentru nemţi. Şi m-au trimis acasă.

Un şir de mărgele mari, roşii şi negre, îi atârnă pe piept. În semicercul dintre ele şi gât se şterge des cu o batistă albă, tamponând pielea cu gesturi mecanice, studiate şi deprinse demult, în tinereţe.
- Nu era puţin lucru să fii primar liberal în Lipăneşti. Tata socru era, de aia ne-au luat tot! Munca lui, a lu' tata mare, plus ce-mi rămăsese mie de la primul bărbat. Că şi el, înstărit, om important, căpitan şi notar. Notar înainte să plece pe front, să-l facă acolo căpitan. Om cu şcoală, nu ajungea oricine ofiţer! Şi ei rânjeau şi unul nota p-un caiet, că mă şi miram, uite-i că ăştia ştiu să scrie! Ne întrebau, verificau. Câte vaci, câte curci, câte raţe. De pisici şi de câini nu i-a interesat. Au vrut apoi hârtiile toate, pe pământ, să le vadă. Le-au luat cu ei, la sfat, i-au dat mai târziu o chitanţă lu' socru-miu. Că după ea am şi venit, poate că e vreo copie, vreun înscris.
- O să verificăm.

Bărbatul, să fi avut vreo 35 de ani, o priveşte atent şi o ascultă la fel.
- Şi zestrea de la tata mi-au luat-o mai încolo. Tata a fost cârciumar, a ţinut hanul din Moţăieni. Dăduse în patima băuturii, săracul, când s-a întors din primul război; aşa zicea mama, că înainte era la locul lui, nu punea gura. S-a întors cu o tăietură mare de baionetă peste tot pieptul, cu nişte vise în care zicea că tot mor oameni şi cu patima asta: bea cu toţi muşteriii. Şi apoi singur, noaptea, dimineaţa, bea mereu. Dar m-a trimis la şcoală. Şi pe mine, şi pe fratele meu. A fost coleg cu regele, la Mănăstirea Dealu.

Ai zice că a uitat de ce a venit, vorbeşte într-una; şi să vrea, bărbatul n-o mai poate opri. Doar se ridică şi îi umple iar paharul din faţă, turnând dintr-o sticlă de Borsec de un litru. Şi minunându-se de amestecul de vulgar şi aristocratic din această femeie în vârstă, care povesteşte de parcă s-ar fi pregătit pentru asta toată viaţa.
- Mersi, eşti amabil. Ştiam eu că nu vin degeaba, că o să mă asculte cineva, măcar acum. La Dealu frati-miu a ajuns de fapt trimis de un unchi, fratele tatei. General de cavalerie, l-a înfiat, că n-avea copii. Şi după Dealu, l-a însurat cu o Cantacuzină. Ea a fugit în Franţa, la Paris: dantele, baluri, automobile! El, la Canal. După zece ani s-a întors, slab, bolnav, dar îi sticleau ochii. Era deştept, l-au divorţat la Canal, s-a însurat apoi cu o frumuseţe, fruntaşă în întrecerea socialistă. I-a făcut şi un copil.

Îşi schimbă poziţia pe scaun, pune picior peste picior şi lasă să se vadă un fir dus la ciorapii ieftini şi urmele roase de pe cataramele sandalelor ei demodate. E machiată strident, din altă epocă, dar îşi poartă înfăţişarea asta anacronică plină de firesc.
- Şi pe tata socru, tot la Canal l-au trimis. Tot partidul liberal l-au strâns acolo. S-a întors şi el, tăcut, mai mărunt şi cu privirea în pământ. Îl înrăiseră şi nu mai ieşea din curte. A zis că se duce în sat doar când vin americanii. Aşa auzea el la radio, asculta Europa Liberă. Cine să-l caute dacă ascultă sau nu, acolo, la Lipăneşti!? Acum e mort demult, nici n-ar mai recunoaşte satul. Şi a fost ditamai primarul.

Brusc începe să plângă, ca din nimic, pe neanunţate. Sună telefonul pe biroul dintre ea şi bărbatul care o ascultă. Acesta ridică receptorul şi o lasă să plângă.
- Da, eu, nu, bine, pa.
- Nu vă supăraţi, de când le ţin pe toate în mine! Cui să le spun? Nu m-a ascultat nimeni. Am rămas fără nimic, tot ne-au luat, şi nici cui să spui n-aveai. Că nu ne primeau nicăieri, ziceau că am fost chiaburi, să ne iasă pe nas chiaburia acum. Pe unde n-am mai fost! Degeaba. Nici servici nu-mi găseam, deşi, să ştiţi, am terminat liceul. Noroc cu Costelini, că m-a luat el la cinematograf. Om bun, vă spun drept, pâinea lui Dumnezeu. Şi mă iubea. Eram frumoasă, cu carte, mulţi umblau după mine. Dar mi-a plăcut de el, era liniştit, de încredere, ce mai, om!

Plânge iar, liniştit, şi bărbatul o lasă până se potoleşte, fără să zică ceva. Se şterge la ochi cu batista, îşi trage nasul, apasă iar cu palma peste păr şi schiţează un zâmbet ca o scuză.
- A fost greu. De aia am şi plecat din sat. M-am dus la Ploieşti, că lumea era invidioasă şi rea. Uite mă, strigau pe uliţă, ne-a venit şi nouă rândul să fim boieri! Şi nu suportam o aşa ruşine, vă rog să mă credeţi. Am plecat, m-am dus la Ploieşti, oraşul era mare, nu mă cunoştea mai nimeni. L-am găsit pe Costelini, m-a ajutat cu ce a putut el, săracul. M-am mutat cu el, ne-am căsătorit, a vorbit la Direcţie şi m-a angajat la Cinemascop. El punea rolele, eu tăiam la bilete. Nu i-a păsat de originile mele, el era cu filmele, pe vremea aia era altfel în cinematografie. Artă, cultura, măcar nu mă întrebau de nimic. Cam cât să fie ceasul?
- Trei şi douăzeci.
- Aoleu, pierd şi autobuzul. Că trebuie să ajung acasă, la Lipăneşti, stau la o nepoată, a cumpărat acolo un teren, şi-a făcut vilă, i-a fost milă de mine, că doar pe ea o mai am. Dar poate vă uitaţi după chitanţa aia, o fi pe aici pe undeva. Că dacă e, poate iau înapoi ce a fost al nostru, să-i las fetei ăsteia, să ştie şi ea că n-am fost oricine în sat!