Scriu.
Scriu? Eu scriu? Nu: ies, mă expun ca să se scrie, ca să provoc scris, ca
"lucrurile" să înceapă să se de-scrie (să poată fi descrise, dar şi să
nu mai fie "scrise", adică intangibile, să poată fi re-scrise) singure, ca
să mă expun necesităţii hazardului obiectiv din spaţiul public (spaţiul, tot
spaţiul e public, spaţiu de publicitate şi al publicării în care scriem
împreună) ca spaţiu al întîlnirii, al scrierii, scriem întotdeauna deci "împreună",
"la întîlnire", afară, din nenumărate ciocniri (clinamen) şi
(micro)atracţii cosmice este scrisul, încing, doar, hazardul, încălzesc cîmpul,
accelerez şi intensific posibilităţile de întîlnire, de scris, le oblig, le
forţez să se manifeste şi să se întîmple, fără a le putea însă pre-vedea. Experienţe
nu pot avea loc decît în scris, ca scris "obiectiv", în afară. "Depun" scris ca
să provoace şi să fie afectat, să fie (tocmai) scris, scriu ca să se scrie
peste, în scrisul meu, cu el, pe el.
Scrisul
ca expunere la gîndire, la producerea gîndirii. Nu mă exprim, mă expun. Ies
la/în gîndire.
Scriu
ca să aflu, ca să materializez, ca să produc simptomele-document care nu
există, nu sînt date, ci trebuie provocate prin ieşirea în mediu, în
(la) cîmp, ca interacţiune: ca efecte care în felul acesta să se divulge,
să facă se se manifeste, să tragă afară, la vedere, nişte cauze,
cauzele, să le facă se autodenunţe. Scris propriu ca nadă, capcană:
na, dă! Ceea ce înseamnă că pot şi pieri, că pot fi muşcat, înghiţit chiar,
şters ca scris. Altfel nimic nu se scrie, nu există scris.
De-asta
scriu şi de-asta scriu aşa, făcînd să se (de-)scrie: ca să gîndesc afară,
şi apoi să văd, să pot să citesc. Provoc, clinic, boala, o materializez
de-potenţializînd-o şi de-potenţînd-o, "simulez" "artificial" pe propriul corp
însă, cu mine în-afară, la risc, în aerul, mediul tare sau toxic.
Nimic
dualist-anterior de povestit, de ex-primat de-presiv: scrisul se
întîmplă acum, aici, şi tocmai aceasta este povestea. Vino şi tu, scrie
şi tu, vino şi tu la joacă, la scris, să scriem. Aşa cum scindarea producţie/consum
este falsă şi falsificantă, aşa este şi scindarea creaţie/receptare:
creatoare de falsă înţelegere. Nu există consum, nu există receptare: nu există
decît producţie şi creaţie împreună, însă afară, într-un loc străin şi riscant
al împreună-expunerii care e, tocmai, scrisul (loc a-topic nou), ca scris: prin
noi, unii pe alţii, către încă alţii - sau către altceva. Nici emiţători-producători,
nici receptori-consumatori: victime ritualice, a scrie înseamnă, poate, sacrificial,
a deveni mediu, canale ale unor circulaţii sangvine şi aerisiri care
se cer, nano-holistic, menţinute în act, ca atare. Trebuie să
scrii, trebuie să scriem. Altfel de ce am fi carne? Că vrem sau nu, că
putem să admitem sau nu, în colonie penitenciară e scrisul, se scrie: pe
viu, pe noi înşine, de către ("prin") alţii.
Afară,
pe piele, în carne: ca, tocmai, carne.
Gîndesc
afară. Scriu ca să gîndesc afară, la întîlnire, ca spaţiu, în timp: gîndire-spaţiu
definind timp. Scriu ca să se poată scrie şi să se poată citi.