Luna trecută (iunie 2005), Andrei Şerban s-a aflat în România la invitaţia ECUMEST. Vizita sa a cuprins trei întîlniri la Colegiul Noua Europă, una cu studenţii de la UNATC, un atelier şi două conferinţe la Cluj-Napoca, o vizită-fulger la Festivalul de teatru de la Sibiu, printre care Andrei Şerban a strecurat un intermezzo în care şi-a aşteptat cei doi băieţi la Viena, unde au văzut spectacolul cu Werther de Massenet, montat de regizor la Staatsoper. Nu se mai pun la socoteală întîlnirile cu prietenii, invitaţiile la spectacole, interviurile. "A sunat telefonul ca la Gara de Nord", ne-a spus regizorul în apartamentul mătuşii sale, unde am stat de vorbă şi unde cărţile cumpărate din România stăteau stivă peste geamantane. De fapt, şi Andrei Şerban scrie. Se află la jumătatea unui volum autobiografic pe care i-l va publica la iarnă Editura Polirom.
Iulia Blaga: Aţi împlinit pe 21 iunie 2005, 62 de ani. Cum vă simţiţi la această vîrstă? Vă întreb pentru că ştiu că aţi declarat că fiecare vîrstă e nouă din moment ce nu v-aţi mai întîlnit cu ea niciodată.
Andrei Şerban: Surpriza e că într-un fel, paradoxal, simt că am aceeaşi energie ca la 18 ani. E ciudat. Într-un fel, am un dialog cu mine însumi, în care îmi spun că ar trebui să-mi fie ruşine că am aceeaşi energie ca la 18 ani, că ar trebui ca în trup, la o anumită vîrstă, ceva să se liniştească şi să se adune. Iar eu văd că ceva nu vrea să se liniştească şi nu vrea să se adune. Continuă să fie o stare de război interior şi continuă să existe în trup o agitaţie a unei energii tinere. Ce e bine în asta e că nu pot declara uşor că am îmbătrînit, ceea ce ar trebui să mă ajute, să-mi dea curaj să continui să caut să fiu tînăr. Ceea ce e nefiresc, ca să nu spun rău, e că fiecare vîrstă îşi are deschiderea ei, şi aceasta este de fapt o vîrstă la care ar trebui să ajung în contact cu o energie mai subtilă, pentru că energia tinerească e nesubtilă, e brută, e ca energia unui cal nărăvaş.
I.B.: Dar această energie subtilă n-aţi găsit-o încă? Sau de la o anumită vîrstă devine atît de subtilă încît nici nu se observă?
A.Ş.: Ştiu la ce vă referiţi, dar simt într-un fel că am nevoie de a lupta împotriva acestui cal nărăvaş. Pentru că, altfel, pierd altceva care e foarte important, şi anume gustul unui lucru distilat, al unei calităţi distilate, care cu timpul ar trebui asimilată, liniştită, ar trebui transformată. Tinereţea e foarte bună pînă la un punct.
I.B.: Substanţa asta distilată are legătură cu vîrsta?
A.Ş.: Da, pentru că e prea devreme dacă la 30 de ani poţi să spui că ai atins o stare de fluiditate, de uşurinţă, de transparenţă. La 30 de ani nu ai trăit destul, n-ai experimentat destul, nu te-ai lovit destul, n-ai trecut prin experienţele de mlaştină ale vieţii. Şi trebuie obligatoriu să treci prin ele. Dar cînd ai dublul vîrstei de 30 de ani ar trebui mult mai mult ca pietrele să fie curăţate şi apa să fie din ce în ce mai pură. E experienţa purităţii care trece prin mlaştină. Şi nu sunt sigur că această chemare agitată a vieţii pe care am dus-o în teatru pentru 35 de ani sau mai mult, şi pe care o am încă în trup, mă ajută acum să continui. Simt nevoia unei transformări, o simt în creier, nu în trup. E un fel de război între creier şi trup, unde trupul vrea una, dar intelectul simte o altă nevoie, o altă viziune.
"Nu mă consider un înţelept"
I.B.: Dar există o geografie, adică poţi la un moment dat să te detaşezi şi să vezi tot ce-ai trăit ca pe un spaţiu geografic unde există nişte lucruri care comunică? Aţi vorbit despre nişte ape.
A.Ş.: Da, e ceea ce îi desparte pe înţelepţi de tîmpiţi.
I.B.: Deci, se poate.
A.Ş.: Ar trebui să se poată. Eu nu mă consider un înţelept, eu mă consider încă un tîmpit.
I.B.: Sunteţi, totuşi, cam tînăr pentru un volum autobiografic.
A.Ş.: Multă lume mi-a spus asta. Dar eu fac un exerciţiu, pentru că am impresia că, încercînd să scriu, ceea ce e o activitate mult mai pasivă în exterior decît în interior, fac de fapt un exerciţiu al liniştirii trupului, care mă va ajuta mai tîrziu. Dar încerc să văd aceste conexiuni între rîuri, geografice, încerc să văd dacă există nişte legături subterane pe care nu le-am văzut pînă acum. Mi se pare că tot ce am făcut în viaţa mea a fost din întîmplare, nimic nu s-a legat de nimic. M-am dus dintr-un loc într-altul ghidat de un fel de intuiţie instinctivă, fără inteligenţă, fără viziune. Am venit la Naţional în '90 aruncîndu-mă din prima clipă, crezînd că voi putea face ceva extraordinar. A fost ceva total naiv, absolut din intuiţie. Dacă aş fi avut o altă inteligenţă, aş fi fost mult mai atent şi mai lent în decizii. Dar poate că aşa a fost să fie. Şi la fel şi acum, simt că nevoia de a scrie o carte vine şi din dorinţa de a frîna. Sunt tot timpul în viteza a cincea şi vreau să intru pentru un timp în marşarier.
I.B.: Dar, uitîndu-vă în urmă, vi se pare că toate aceste întîmplări se leagă?
A.Ş.: E foarte interesant, aproape sunt uimit să văd că există legături de care niciodată nu mi-am dat seama. Încep acum să văd că de fapt nimic n-a fost accidental, deşi continui să spun cu o falsă modestie că toate lucrurile vieţii mele au fost o serie de noroace, că am avut un noroc etern în tot ce am făcut. Acum îmi dau seama, scriind, că de fapt poate e mai mult decît noroc. Au fost nişte lucruri care trebuiau să se întîmple aşa pentru că un lucru l-a pregătit pe următorul.
"Succesul mă face să vreau să continuu"
I.B.: Aţi vorbit într-una din conferinţele de la NEC despre "cuşca succesului". Cum e ea? Cum arată?
A.Ş.: Întotdeauna am vrut să am succes şi, în clipa în care l-am avut, mi-am dat seama că nu însemna nimic. Succesul nu că nu e bun, e foarte bun, dar e bun la un singur lucru: ca să-ţi dea încredere să continui. Sunt prea slab în mine însumi ca să cred că pot să lucrez în ciuda faptului că nimeni n-ar recunoaşte ceea ce fac.
I.B.: Nu te motivează şi insuccesul?
A.Ş.: Dacă e un lanţ de insuccese, nu te motivează. În scris poate e altceva, că e un dialog cu tine însuţi, un alt dialog. Sunt scriitori care n-au avut succes în viaţa lor şi au avut succes post-mortem. În teatru, succesul e atît de legat de momentul prezent şi de dialogul cu alţii!... Suntem în viaţă cu toţii, în acelaşi spaţiu, şi trebuie să convingi, să laşi ceva să treacă şi să vină înapoi, să circule viu. Într-un fel trebuie să fie succes în sensul ăsta, altfel e imposibil. Dacă ai săli goale încontinuu sau dacă ai numai şi numai critici proaste şi duşmani, e imposibil. Deci insuccesul în teatru e moarte. Pericolul imens al succesului în teatru e că denaturează imediat intenţia iniţială. Cu toţii mergem la teatru din dorinţa de a intra în contact cu o altă realitate decît cea a vieţii banale din metrou, o realitate a invizibilului, a unei alte lumi secrete, misterioase. Fără această transformare posibilă, teatrul nu are nici un rost. Deci succesul îi face pe mulţi care pornesc cu această intenţie, chiar neformulată, pentru a trăi altceva la un alt nivel, îi face pe mulţi să deturneze. Merg înapoi şi, mergînd înapoi, nu-şi mai dau seama cînd ceva moare, cînd ceva moare foarte iute.
I.B.: Asta înseamnă că au creat pentru succes?
A.Ş.: Nimeni nu merge spre artă numai din dorinţa de a avea succes. Altfel, pariul e pierdut de la început.
I.B.: Dar acest lucru poate să-l paraziteze.
A.Ş.: Foarte iute. Deci cuşca succesului asta este. Magnetismul, atracţia sunt foarte subtile. Ce m-a convins pe mine deja de mulţi, mulţi ani e că, atunci cînd am succes, nu reţin nici una din cronicile bune. Dar dacă există o singură cronică negativă, o citesc de zece ori şi ţin minte fiecare rînd.
I.B.: Şi vă supăraţi?
A.Ş.: Nu mă supăr. Dacă din întîmplare cineva a văzut ceva fragil şi vulnerabil în centrul construcţiei spectacolului, atunci acel cineva a fost mai iute ca mine. Eu de obicei văd foarte repede, înainte de premieră, ce am greşit. De aceea, după premieră, chiar dacă e un succes, tot ce vreau e să intru în repetiţia care mă interesează.
I.B.: Mulţi regizori de film spun că numai realizarea unui film contează, nu şi filmul.
A.Ş.: E adevărat. Cînd îmi văd spectacolele, îmi aduc aminte ce a spus Woody Allen şi îi dau dreptate. A fost întrebat care din filmele pe care le-a făcut îi e cel mai drag şi a răspuns: "N-am făcut nici un film bun. Toate sunt ratate".
I.B.: Asta îl motivează să facă un film pe an.
A.Ş.: Eu fac cinci spectacole pe an şi la fiecare sper că voi face ceva care va avea valoare. Şi, după ce-l văd, îmi dau seama că ar trebui să fac altul. Pentru mine, succesul există doar ca să-mi dea încredere să continui. Pentru asta e foarte important, căci dacă n-ai încredere devine foarte greu la un moment dat. Dar faptul că sunt întotdeauna în căutarea unei calităţi care nu se lasă descoperită - apar doar fragmente de calitate, niciodată o unitate a calităţii, o armonie a calităţii - îmi dă mult chef să continui să vreau să ajung mai departe. Să ajung undeva. Acest sentiment al unui castel clădit pe nisip, care se sfărîmă tot timpul, e chinuitor şi, în acelaşi timp, e singurul lucru care mă face să vreau să continui. Pentru că, dacă într-o zi voi fi mulţumit de un spectacol, n-o să mai vreau să fac nimic după el. Chiar şi Trilogia antică, care e unul din punctele de referinţă ale carierei mele, sau spectacolul cu Turandot de la Covent Garden, unul dintre cele mai mari succese de acolo, se joacă de 35 de ani cu casa închisă, eu nu le văd deloc ca pe nişte spectacole perfecte. Trilogia... atingea foarte mult visceralul, atingea emoţia, dar nu atingea şi intelectul în timpul spectacolului, ci după aceea. Nu atingea nivelul complex al omului, deci nu era un spectacol complet. Nu mă gîndesc să refac spectacolul, aş face o altă versiune. Pentru mine, Trilogia... e un spectacol terminat, mort. A intrat în istorie. Nu mă mai convinge. Cred că nu m-a convins niciodată.
"Mă bucur că voi monta la Cluj şi la Sibiu, ocolind Bucureştiul"
I.B.: Aţi primit propunerile pe care le doreaţi de a monta în România? Şi cum a fost la Cluj-Napoca, unde aţi ţinut un atelier?
A.Ş.: M-am simţit foarte bine la Cluj. Au fost aproape 100 de persoane. Nu mă aşteptam. Mă aşteptam la un atelier cu 20 de oameni, dar au venit aproape toţi studenţii, toţi actorii, tineri şi vîrstnici. Şi erau toţi împreună - profesori, actori şi studenţi - într-un cerc, făceau aceleaşi exerciţii fizice, şi vocale, şi de improvizaţie. Era un soi de deschidere specială şi de adevărat interes. Nici unul n-a dorit să se arate, să manipuleze sau să facă trick-uri. Acest sentiment de prospeţime n-a mai fost la nici un atelier pe care l-am avut în România. Lucrul ăsta s-a mai întîmplat la Trilogie..., la început, dar acolo atmosfera s-a deteriorat foarte iute. Evident că ar fi o mare bucurie să mă pot întoarce la Cluj, şi la Teatrul Naţional, şi la Teatrul Maghiar, unde mi s-a propus să lucrez. Ce vreau cel mai mult e să găsesc un climat de deschidere, în care oamenii sunt cu adevărat interesaţi de a mai face teatru şi de a mai descoperi ceva în teatru. Şi la Sibiu am avut o întîlnire foarte bună cu directorul teatrului de acolo, Constantin Chiriac, şi pentru 2007 mi s-a propus să fac un spectacol care să deschidă Festivalul Internaţional de Teatru.
I.B.: Înseamnă că în 2006 o să staţi prin ţară.
A.Ş.: Aş vrea să stau prin ţară dacă ajung la un contract scris, căci am învăţat din America faptul că, pînă contractul nu e semnat, nu e valabil. Şi, evident, nu sunt un om uşor de obţinut, am condiţii destul de dificile din toate punctele de vedere.
I.B.: Dar aţi spus că puteţi obţine un an sabatic de la Columbia University.
A.Ş.: Da, e adevărat, dar vreau să mă simt bine din toate punctele de vedere. Şi îmi pare bine să încep la Cluj şi la Sibiu şi să ocolesc Bucureştiul.
I.B.: N-aţi primit propuneri din Capitală?
A.Ş.: Caramitru vrea foarte mult să revin la Naţional. Eu ţin foarte mult la Caramitru, suntem prieteni, dar nu pot veni la Naţional decît dacă fac un one-man-show cu Caramitru. Pentru asta aş veni, dar nu la Naţional. Altundeva.
"Cînd nu ne mai punem întrebări, începem să murim"
I.B.: Aţi spus într-un interviu: "Trebuie să te pui sub semnul întrebării pentru a fi într-o stare de căutare zilnică". Cam cum se face asta?
A.Ş.: Un răspuns e un lucru dezarmant şi dezamăgitor. Orice întrebare te pune într-o stare de curiozitate, chiar dacă există întrebări inutile şi întrebări utile, întrebări nenecesare şi întrebări necesare, întrebări tîmpite şi întrebări inteligente. Cred că din clipa în care nu ne mai întrebăm începem să murim, şi sunt unii care de la o vîrstă foarte tînără încep să moară. În orice spectacol, din clipa în care am un răspuns, repetiţia nu mai e interesantă. E ca şi cum am fi între două scaune. Nu stai nici pe unul, nici pe celălalt, şi eşti tot timpul în această stare de tensiune, de nelinişte, care e foarte grea. Recunosc că a avea un răspuns e mult mai uşor, dar în acelaşi timp e mai greu şi mai sănătos să-ţi creezi întrebări tot timpul. Cum creez o întrebare acum prin a scrie, deşi sunt prea tînăr ca să-mi scriu autobiografia. Îmi pun obligatoriu întrebări, nu ca să aflu răspunsuri, ci ca să fiu sigur că nu a fost o greşeală completă viaţa mea, că poate nu a fost o greşeală.
I.B.: Doar nu porniţi de la premisa asta...
A.Ş.: Ba da. Mă gîndesc tot timpul la ce ar fi trebuit să fiu şi n-am ajuns: dirijor. Asta vroiam la 7 ani, eram înnebunit, făceam exerciţii şi-mi spuneam: "Sunt Toscanini. Sunt dirijor".
I.B.: Păi, sunteţi un fel de dirijor.
A.Ş.: Sigur că sunt, numai că n-am prea multă muzică în jur, de aceea lucrez şi în operă. Simt mult mai mult nevoia de a trăi cu muzica. Este arta ideală. Şi cînd scrii o poezie, şi cînd scrii un articol bun, inspirat, parcă ceva devine muzică. Cuvintele devin muzică. Cînd suntem îndrăgostiţi pentru cinci minute, cîntăm pe stradă.
"Habar n-avem ce e aia să fim părinţi"
I.B.: Unde aţi ajuns cu cartea?
A.Ş.: Sunt la jumătate şi mi-e foarte frică. Ar trebui să fie gata în septembrie-octombrie 2005 şi sunt de-abia la jumătate. Am scris începutul - copilăria, pregătirea, tinereţea, Institutul, spectacolele din România dinaintea plecării în America, întîlnirea cu Brook. Apoi am scris sfîrşitul - revenirea în România, experienţa cu Oedipe. N-am scris partea de mijloc - ce s-a întîmplat în 25 de ani de America şi de teatru internaţional. Şi n-am scris finalul, pe care-l vreau ca pe un fel de jurnal. Niciodată n-am ţinut un jurnal şi acum vreau să scriu ca şi cum aş inventa un jurnal pe care l-am scris toată viaţa. Să inventez în fiecare zi ceva.
I.B.: Păcat că nu l-aţi început cît aţi stat acum în România.
A.Ş.: N-am avut o clipă de linişte. A sunat telefonul ca la Gara de Nord.
I.B.: Cum a fost aniversarea zilei de naştere? S-a întîmplat ceva memorabil?
A.Ş.: Nimic, am fost cu copiii mei. Au venit din America la Viena, să vadă Werther (n. red. - Andrei Şerban a montat opera lui Massenet la Staatsoper). Am fost numai eu cu ei. Dar, de la un moment dat, nu mai e bine să sărbătoreşti o vîrstă decît în cadru foarte intim. Nu e un lucru care-ţi face foarte multă bucurie. Bilanţurile sunt o chestie de chin privat.
I.B.: Dar singur aţi spus că tinereţea n-are legătură cu vîrsta.
A.Ş.: N-are nici o legătură, dar în acelaşi timp, gîndindu-te că e a nu ştiu cîta oară cînd sărbătoreşti, că e aceeaşi rutină... Dar problema poate fi privită şi altfel: soarele răsare în fiecare zi.
I.B.: Ce cadou frumos aţi primit?
A.Ş.: Am primit de la copiii mei cîte o scrisoare foarte frumoasă, în care mi-au spus ce înseamnă pentru ei să descopere că au un tată. Şi ca părinte există un timp al descoperirii totale, pentru că habar n-avem ce e aia să fim părinţi. Nici unul dintre noi n-a fost la şcoala părinţilor. Unii suntem talentaţi, alţii - foarte netalentaţi. Cum nu învăţ din greşelile părinţilor mei şi cum văd că repet greşelile părinţilor mei, şi ăsta e un subiect foarte delicat, care îşi are şi el întrebările lui. Şi nici un răspuns. Dar cînd primesc de la copiii mei o asigurare, exact ca la bancă, a faptului că totuşi au descoperit în mine un tată, îmi spun că un cadou mai frumos nu există.