Către sfârşitul unei vizite pe care aş descrie-o mai degrabă ca tehnică, ca toate cele pe care i le-am făcut tatălui meu în ultimii ani, îl văd că se ridică subit de lângă mine, şi se repede la raftul cu cărţi de specialitate din cabinet. Undeva la mijloc, între tomurile medicale, care au îndoit poliţa de lemn, stau şi câteva exemplare din romanele Carlei publicate pe cheltuiala lui. Apucă unul dintre ele, şi-l răsfoieşte cu o faţă brusc străluminată, ca şi când simpla lui atingere l-ar fi aruncat într-un extaz mistic.
Văzându-l plecat de lângă mine, nu numai fizic, ci şi mental, încetez să-i mai explic ce fac la computer. Când termin, închid laptop-ul, şi mă pregătesc să plec.
"Citeşte ce scrie aici", îmi spune Tata întinzându-mi cartea Carlei, pe care o ţine deschisă la prima pagină, pregătită să mi-o dea. E o dedicaţie pe care-o ştiam, pentru el, în care Carla îi înşiră toate numele pe care i le-a dat de-a lungul timpului, El-Hakim, etc. "Am citit", îi spun, returnându-i cartea după ce citesc, fără să mai adaug că dedicaţia îmi era deja cunoscută, şi că nici nu-mi plăcuse nici nu-mi displăcuse când o citisem prima dată, ci o găsisem doar puţin ciudată şi exaltată, pe măsura felului ambiguu în care Carla se raporta de obicei la Tata, fără să se înţeleagă bine dacă-l iubea sau îl ura, sau cât de mult una şi cât cealaltă. Gândul mi s-a dus însă spre volumul ei ulterior de schiţe, unde-l numeşte pe Tata "doctorul cu ciorba de cap de peşte" sau "ţoapa wagneriană", dar n-am zis nimic.
"Ai văzut ce frumoasă dedicaţie mi-a scris? E totuşi soţia mea, şi aş vrea s-o saluţi."
Sunt destul de surprins, nu-mi prea dau seama ce mă roagă de fapt, aşa că îi răspund "Când o s-o văd, o s-o salut, fireşte, doar aşa am făcut întotdeauna", gândindu-mă totodată că şansele mele s-o văd sunt mici, cum stă ea la pat în partea cealaltă a casei. Dar chiar şi de la distanţă, când mă aflu în holul de trecere unde Tata şi-a instalat patul, tot îi fac semn cu mâna, prin glaswand-ul deschis, şi îi spun "Bună ziua", sau "dimineaţa" sau "seara", după cum e cazul. Ce-i drept, de cele mai multe ori ea mă priveşte din pat cu suspiciune, fără să-mi răspundă, sau fără măcar să lase să se înţeleagă dacă m-a văzut sau auzit, ceea ce nici n-ar fi imposibil, fiindcă din camera ei se aud aproape mereu ori televizorul ori radioul, dacă nu chiar amândouă în acelaşi timp.
Tata acceptă cu oarecare mulţumire ce-i spun, deşi pare să se fi aşteptat la mai mult, nu ştiu însă prea bine la ce. Într-o stare de oarecare derută, îmi iau la revedere, şi plec.
Pe drumul spre casă mă frământă însă o întrebare: oare care să fie semnificaţia reală a mesajului lui laconic? Şi exprimarea "e totuşi soţia mea"! Explorând posibilele răspunsuri, mă opresc doar la două: fie Carla a avut impresia că în rarele şi scurtele mele drumuri la Tata am trecut vreodată prin faţa ei fără s-o salut, aşa încât s-a decis să-mi tragă un perdaf, fie a simţit că pierde controlul asupra lui Tata, şi s-a decis să-l aducă la ordin, să ţină socoteala de câte ori vin la el, şi în ce scop. În ambele cazuri, Tata trebuie să fi fost prelucrat de Carla, care fie cu ţipete, urlete, ameninţări şi blesteme, fie cu rugăminţi şi lacrimi, l-a convins să facă ce vrea ea. Oricum, n-am cum verifica care din cele două ipoteze e cea corectă. În ambele cazuri însă, mi-e acum clar că Tata se aştepta să mă duc direct la Clara, s-o salut.
La drumul următor, tot o vizită de lucru pentru ceva la computer, Tata îmi confirmă justeţea concluziei la care am ajuns. Când termin ce am de făcut, şi mă pregătesc de plecare, îmi spune, fără nici o altă introducere: "Vreau să te duci să-i dai bună ziua Carlei, e totuşi soţia mea". Din nou acelaşi "totuşi", singurul semn de iritare, altfel tonul lui e cât se poate de calm. Oricât de neplăcut mi-ar fi, ajuns la această vârstă, să-l dezamăgesc, îl refuz fără să stau pe gânduri: "Îmi pare rău, poate altădată, astăzi mă cam grăbesc".
În definitiv ce-aş mai putea vorbi cu Clara, după ce ultima dată m-a dat afară, spunându-mi: "Audienţa s-a terminat"? Şi doar nu încercam decât să-i spun că i-am găsit un ajutor pentru întoarcerea lui Tata de la spital. Îmi pare rău că e ţintuită la pat, cum mi-ar părea rău de oricine în situaţia asta, dar nu-mi doresc să conversez cu ea, cum nici ea nu cred că-şi doreşte să converseze cu mine. Să-mi spună încă o dată să fiu cu sora mea, half-sister, cum spun anglo-saxonii, aşa cum e ea cu fratele ei, şi el half-brother, lăsând să se înţeleagă că se au perfect, când ei de fapt nu se văd decât o dată pe an, şi atunci doar pentru cinci minute? Sau să-mi explice din nou cum bijuteriile bunicii mele nici nu au existat în realitate, deşi după ce le-a purtat zeci de ani, într-un final i le-a dat pe toate sorei mele? Sau să-mi explice ce mare artist a fost primul ei soţ, cu care a trăit mult mai bine decât cu Tata, dar de care a divorţat ca să se mărite cu el, după care a rămas să trăiască cu amândoi?
(Bucureşti, aprilie 2021)