Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrie despre un regret personal. Poți folosi persoana a treia sau persoana întâi. Atenție la diacritice, la liniuțele de dialog și la ghilimele. Mult succes!"
Scaun martor
Gabriela Marinescu
Gabriela Marinescu
Adina se întinse pe canapea, își potrivi sub umeri perna rotundă, lăsă încet capul pe spate, până când ajunse cu creștetul pe țesătura gri petrol. Cu mâna dreaptă, trase încet eșarfa de mătase, care se descolăci sinuos din jurul gâtului ca un șarpe prea plictisit să vâneze. Ținu mâna perfect întinsă timp de două secunde, apoi răsuci mătasea în jurul pumnului. La fel de încet plie cotul, își mângâie cu mișcări tandre pielea expusă. Vântul mișcă draperia din dreptul geamului deschis, accentuând dansul umbrelor pe pielea albă a gâtului.
În fotoliul poziționat exact în mijlocul camerei, la distanță egală de cele două capete ale canapelei, îmbrăcată în trening, cu picioarele aduse sub șezut și clipboardul sprijinit pe genunchiul stâng, psiholoaga o privi cu răbdare. Îi știa obiceiurile. Orice ar fi spus sau ar fi făcut n-ar fi schimbat cu nimic ritualul.
În curând se împlinea un an de când în fiecare zi de joi, Adina venea exact la ora 11, în cabinetul individual de psihologie Confuzia al Soniei Stancu. În primele zece minute își căuta locul. Uneori se întindea pe burtă, își împreuna picioarele, le ridica până își sprijinea călcâiele pe fundul bine lucrat la sală. Alteori se întindea pe spate și-și sprijinea picioarele pe spătarul canapelei, întindea brațele pe lângă urechi și rămânea tăcută ca o statuie.
Într-o zi, ținând în mâini, ca pe un trofeu un scaun cu spătar din lemn, o vechitură găsită de ea într-un vechi depozit, a năvălit în cabinet râzând.
Sonia și-a ridicat mâinile deasupra capului.
- Nu mă face să regret că te-am lăsat să decorezi cabinetul. Ai zis că ai terminat cu aranjamentele interioare.
- Îl las aici, a zis cu o voce hotărâtă, eu stau pe el când vin. Dar dacă mai vrea și altă persoană, e binevenită. Scaunul ăsta sigur a auzit multe povești. Și-o să mai audă. O să fie bine. Tu o să faci pacienții să vorbească, dar și vocile din capul meu să tacă.
Uneori se așeza pe el, dar se ridica repede.
- Prea multe plânsete aud când îl ating. Încă nu-mi poate spune. Deocamdată rămâne lângă perdea. Are nevoie de aer ca să-și scoată poveștile la lumină.
Alteori se arunca direct în fotoliul încăpător. Strângea picioarele sub ea, se ghemuia în poziția fătului nenăscut și-și lăsa capul pe un umăr. Întotdeauna tăcea 10 minute.
- Sonia, tu ai vreun regret?
La începutul carierei Sonia nu accepta să fie tutuită de pacienți. Adoptase o ținută office, mereu îmbrăcată în cămăși apretate și sacouri scobite. Niciodată n-ar fi intrat în cabinet cu oja sărită de pe unghii sau părul necoafat.
Nu înțelegea de ce nu avea rezultate cu anumiți pacienți deși depunea eforturi și urmărea cu strictețe procedurile din manual.
Până când direct și tranșant Alina i-a spus că aerul ei rece și distant blochează comunicarea.
- Omul care-ți trece pragul are nevoie de un prieten care să-l asculte nu de un robot care pune întrebări din manual, eu să știi că doar cu o prietenă îmi pot descătușa sufletul și cotloanele minții.
Se plăcuseră de la prima întâlnire din târgul cu produse hand-made înainte să afle fiecare care cu ce se ocupa.
Sonia căuta inspirație pentru amenajarea cabinetului, Adina vindea obiecte decorate cu hârtiuțe colorate și rulate în diverse forme.
Desfăcu eșarfa de pe pumn, o prinse de un capăt și o lăsă să fluture în adierea ușoară a vântului ce se strecura prin fereastra larg deschisă.
- Sonia, știi ce regret am eu?
Nu așteptă răspunsul, se răsuci cu spatele la fotoliu, își puse palma sub urechea stângă, închise ochii și începu să vorbească cu voce fără inflexiuni.
- Că nu am plecat în Canada. Terminasem facultatea, reușisem cu chiu cu vai să-mi găsesc ceva de lucru într-un birou, eram doar secretară dar nu prea mă interesa funcția, eram în sfârșit pe banii mei. Iubitul meu de atunci mi-a zis să emigrăm. Mie mi-a fost frică să plec. Știi ce credeam? Că dacă plec așa departe, mama nu o să mă mai iubească. O să uite de mine. Ce proastă am fost. Doamne dar ce proastă eram atunci. Bine, nici acum n-aș zice că sunt prea deșteaptă, dar măcar acum știu de unde mi se trage. Din neam. Am găsit niște rețete când am făcut curat în casa de la țară. Bunica primea medicamente de la psihiatrie. Personalitate borderline.