Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrie despre un regret personal. Poți folosi persoana a treia sau persoana întâi. Atenție la diacritice, la liniuțele de dialog și la ghilimele. Mult succes!"
Mirosul de clor
Andrei Diaconescu
Andrei Diaconescu
- Degeaba te cerți cu mine, Alex. E important să-l vadă, poate fi ultima dată, spuse ea, ușor disperată. Ai grijă la drum, te rog.
- Maria, dar la vârsta lui... va rămâne cu imaginea asta. Cea de acum! Nu e ca și cum se mai poate face ceva, spuse precaut Alex, reducând viteza pentru o clipă.
- Nu, nu, nu! murmură necontrolat Maria, în timp ce-și frângea degetele. Nu! Trebuie să-l ducem la el. E feblețea lui, cine știe, poate viața îl va trage înapoi când îl va vedea sau îl va elibera. O să regret dacă nu fac asta. Înțelege! Te rog!, mai spuse, și se scufundă în spătarul scaunului cu ochii înroșiți.
- Cum adică, mami? Viața îl va trage înapoi?, se auzi dinspre bancheta din spate o voce somnoroasă.
- Tataie are nevoie de tine, Toma. Mai are un pic și... este într-un impas și tu îl poți ajuta, puiule, spuse pe nerăsuflate Maria.
- Eu?, întrebă Toma, din pijamalele cu Goofy, dar cu vestă de cowboy și centură cu pistol cu capse. Nici nu știu ce înseamnă impas, spuse bosumflat.
- Da, puiuleț, tu. E o misiune specială. Mai știi când Alice din Țara Minunilor a mâncat bomboanele alea și a crescut atât de mare încât nu mai putea să iasă din casă?
- Ha, ha, daaaa, s-a lungit ca o lunetă, chicoti Toma.
- Exact. Era într-un impas atunci, adică o situație dificilă și nu știa ce să mai facă. A venit însă pălărierul și ajutat-o să se facă iar mică ca să iasă din casă. Asta e misiunea ta specială, să-l ajuți pe tataie să iasă din impasul în care se găsește.
Mașina aleargă prin orașul proaspăt trezit forțându-și forma. Toma se imaginează într-o misiune specială de salvare, zburând spre castelul din nori ca să-l salveze pe tataie.
Odată intrați în spital, Maria și Alex se opresc să vorbească cu o asistentă somnoroasă, trezită în cele din urmă de foșnetul din buzunar.
- Despre domnul de la camera 307 e vorba?
Le explică ceva cu o voce joasă și gravă, dar Toma nu are timp de detaliile astea. El are o misiune și timpul n-are răbdare.
Cu mâna pe patul pistolului cu capse, prieten drag, pășește cu încredere pe culoarele luminate de neoane reflectate în vopseaua uleioasă de pe pereții.
Mirosul de clor îi înțeapă nările pe măsură ce înaintează, trezindu-i frici vechi. Instinctiv își duce mâna la ultima înțepătură. Nu i-a fost frică de câine, nu a plâns când l-a mușcat, dar injecțiile matinale sunt încă vii în memoria corpului.
Găsește ușa de la cameră întredeschisă. Tataia zace în pat nemișcat, o formă vag definită susținută de oase cariate. Viața îi e trădată de mirosul corpului care încă răsuflă.
Toma îi ia mâna în mâna lui. Bătrânul deschide ochii și îl privește. Nu mai poate vorbi, doar plânge mut. E un bătrân mâncat de boală. așteptat în altă parte.
Ar vrea să-i mai zică o dată "Moaș-ta pe gheață!" ca Toma să completeze răzând "Cu ciocul de rață!" și lumea să fie așezată la locul ei. Ar vrea să-i zică că vor bea prima bere împreună și nu doar spumă ca până acum. Ar vrea atâtea, însă e doar tăcere în doi, luminată de un neon care clipocește în ritm muribund.
O adiere îi răcorește mâna.
În cameră a rămas doar Toma. El și mirosul de clor.