Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrie despre un regret personal. Poți folosi persoana a treia sau persoana întâi. Atenție la diacritice, la liniuțele de dialog și la ghilimele. Mult succes!"
Ce-am lăsat în urmă
Viorel Prodan
Viorel Prodan
Mașina se hurduca pe drumul care lăsase orașul în urmă. Capetele bărbaților mai să se atingă.
Ispas, cel din margine, cu privire vie, frământându-și degetele, se uita sus pe deal.
- Ia uite, trecem prin districtul meu. Vezi crucea aia de acolo?
Bărbatul de lângă, Tase, un tip cu chipul aspru, a dat din cap privind în continuare la picioarele sale.
- Îhî.
- Eu am rezolvat-o.
Sile, bărbatul care ședea față lui, și-a înclinat capul admirativ și absent în același timp. Privirea lui Ispas s-a înviorat.
- Domnul părinte doar atât a zis, că ar vrea să pună și el crucea acolo sus pe deal. Că s-a pus peste tot în țară, doar la noi nu. Crezi că am stat pe gânduri?
Și-a întors capul, privind crucea care se îndepărta, ca și cum i-ar fi cerut să-i întărească spusele.
- Am mers la bază. Am luat băieții. Un camion de nisip, beton de la stație și în două zile... gata. Crucea sus.
În mașină mirosul acru plutea în aerul înghesuit dintre bărbați. Au intrat într-o pădure. Mașina mai că sălta pe denivelări. Un bărbat, chiar în spatele șoferului, a înjurat apăsat.
Un drumeag din piatră spartă se desprindea din drumul pe care înainte mașina. Lui Ispas i-au sclipit ochii, ca în fața unei amintiri grozave. Le-a arătat cu mâna celorlalți.
- Drumul ăsta... he-he. L-am dus până la cabanele șefilor. Cum?! M-am descurcat. Pe urmă, uite acolo, după brazii ăia mari, am mai făcut un ciot până la cabana mea. Însă ăla cu banii de la tata socru. Eu nu am pus nimic.
Tuși de câteva ori. Ca și cum ar fi vrut să le fie clară ultima afirmație, sau doar pentru că Sile și-a aprins o țigară. Fumul stătea suspendat între ei. Un acoperiș țuguiat se întrezărea printre vârfurile brazilor.
- Cabană?! Asta-i căbănuță, ce vorbim... cabane și-au tras șefii. S-a muncit mult. Băieții de la bază, materiale din inventar, beton din stație, ehe...
Sile își freca creștetul cu riduri ca niște creste. Părea cu gândurile în altă parte.
Prin geamul prăfuit al mașinii se vedeau un rând de pruni în floare. Tase a inspirat adânc, cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să aducă miasma florilor acolo, între bărbații în uniformă.
- Pe urmă uite, aici, tot de districtul meu aparține. Ăsta e al primarului. Mi s-a ordonat, gata...
Gábor, un bărbat din celălalt capăt al mașinii, l-a întrerupt calm, cum faci când știi deja ce urmează. Sau doar a vrut să-l scutească de vorbă:
- Băieții din bază, materiale din inventar, beton de la stație... știm.
Ispas a tăcut, clipind uimit în gol câteva clipe.
- Da. Și gata împrejmuirea. Ia uite ce teren mare are.
În tăcerea lăsată printre ei, bărbații foșneau, se scărpinau. Cineva a tușit.
Ispas privea la cabanele, brazii, prunii și terenul împrejmuit care rămâneau în urma mașinii.
- Am lucrat ceva, de când am fost delegat aici. Nu poți zice că las puțin în urmă...
Nu după multă vreme, mașina a încetinit și a cotit-o pe un drumeag ce ducea către o clădire mare și întunecată din vârful unui deal.
Bărbații tăceau și-și legănau capetele în ritmul gropilor din drum. Ca și cum fiecare regreta ceva. Sau poate toți același lucru.
Ca dintr-o dată, Ispas și-a ridicat privirea în plafonul mașinii. Ochii îi păreau tot mai stinși.
- Și câte aș mai fi făcut. Dar, ce să faci... așa e cu Curtea de Conturi. Când pune gheara pe tine, nu te mai scapă.
Oftă lung. Sile a ridicat privirea.
- Dar preotul, șefii tăi, primarul?
Ispas a oftat din nou.
- Nu poți zice că n-au știut. Da' semnătura... semnătura a fost a mea. Era grabă, să se rezolve, să asta. Au zis că...
Mașina a frânat brusc în fața gardului înalt, cu sârma ghimpată răsucită ca un guler metalic. Șoferul a predat o mână de acte unor paznici, poarta s-a deschis și mașina a urcat pe o alee, oprind în dreptul unei alte porți de fier.
Ușa din spate a mașinii s-a deschise și un glas lătrat, de gardian, le-a ordonat:
- Deținuți, jos și încolonarea în fața ușii.
Se însera, aerul proaspăt și rece părea să-i dezorienteze. După o scurtă șovăială, Ispas a coborât primul, urmat de ceilalți bărbați în uniforme portocalii. Tase l-a bătut pe umăr:
- Lasă, patru ani trec repede. Măcar ai lăsat ceva în urmă.
Ispas s-a întoarse. În ochi i se aprinsese un licăr de recunoștință. Pe urmă s-a opri în fața ușii și a așteptat până când ceilalți, zornăindu-și lanțurile, s-au aliniat în spatele său.