Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrie despre un regret personal. Poți folosi persoana a treia sau persoana întâi. Atenție la diacritice, la liniuțele de dialog și la ghilimele. Mult succes!"
Tată, cine ești?
Alex Ghearasămescu
Alex Ghearasămescu
Aceeași lumină de amiază, aceeași liniște cunoscută umple cabinetul Siminei. Zâmbetul ei indecis este de asemenea prezent.
- Nu e drept! Înțelegi? Simt că nu e drept! Asta simt. Toată viața am tânjit după el. M-am întrebat cum e să ai un tată, să crești cu prezența lui în casă, iar acum, când în sfârșit nu mai sunt supărat pe el, acum îmi dau seama că în maxim șapte, opt ani o să-l pierd. Maxim zece. Are deja optzeci, deci dacă sunt norocos mai prind... zece ani cu el.
Din cealaltă parte nu se auzi nici un răspuns. Nici nu avea încă nevoie de unul. Continuă pe același ton, nu înainte să îi prindă privirea Siminei.
- Știi de câte ori o să mă mai văd cu el? Am calculat deja: de două ori pe an pentru sărbători, o dată pentru ziua lui, o dată pentru ziua mea și apoi cam o dată la două luni. Deci de încă vreo... șase ori. Maxim de zece ori pe an.
- Hmm, îți simt supărarea în momentul ăsta, veni un ecou din cealaltă parte a camerei. Iar tristețea și dezamăgirea ta mă ating profund. Recunosc că mi-e greu și nu știu ce aș putea să-ți spun ca să-ți ușureze ceea ce trăiești. Pe de o parte simt să stăm împreună aici. În același timp, simt prezența unui impuls de a face ceva practic, de a acționa. Mă întreb dacă nu cumva trăiești și tu ceva similar în momentul ăsta?
- Știi bine că asta e ce trăiesc. Sunt rupt în două. Mai bine rămâneam cu furia pe care am adunat-o în ultimii patruzeci de ani.
- Dacă rămâneai furios te-ar fi durut mai puțin?
Se lăsă liniștea, așa cum adesea se întâmpla în întâlnirile lor. Cu capul întors și cu privirea pierdută pe fereastra din stânga sa, Răzvan respira gânditor. Acela era refugiul său. Nu era un loc anume în care se ducea, doar un spațiu în care mintea și mai ales emoțiile se disipau, pierzându-se printre frunzele plopilor. Doar "un refugiu" sau "spațiu de respirat" cum îl numise împreună cu Simina.
- Mă întreb dacă nu cumva mai este și altceva care te frământă în momentul ăsta.
Cu mâinile încrucișate deasupra capului, Răzvan se rezemă cu totul de spătarul canapelei. Trase aer în piept apoi își lăsă privirea să urmărească obișnuitul zig-zag. Acesta cobora din tavan și se oprea în ochii Siminei.
- Nu știu dacă te iubesc sau te urăsc acum! Am vorbit cu el. Am încercat experimentul despre care vorbiserăm data trecută. Ne-am văzut luni. I-am propus să gătim împreună. L-am rugat să mă învețe cum face el ardeii umpluți. A fost mișto, am stat vreo câteva ore bune doar noi doi. Mi-a povestit cum era el cu mama înainte să mă nasc, chestii din armată. Mi-a plăcut. Apoi, m-a pus dracul să îl întreb care e regretul lui cel mai mare. Trebuia să mă vezi. Aveam ochii mari ca într-un film de Disney. Ce să mai, eram ca Po care aștepta să afle care e secretul supei de tăiței a lu' tac'su. Un tâmpit care a văzut prea multe filme. În fine, speram să aud un rahat dintr-ăla lacrimogen ca faptul că ne-a părăsit sau că nu ne-a cunoscut mai mult, chestii de genul. Dar știi ce a zis? Că s-a despărțit de coana mare! De Coana Mare! Asta e femeia de dinainte de maică-mea, în pula mea! Ăsta e regretul lui? Și mi-l spune în față?!
Brațele i se încrucișară din nou deasupra capului, iar ochii lui Răzvan reluară familiarul zig-zag, de data aceasta însă urcând înapoi înspre tavan. Obișnuita liniște umplu iar spațiul, dar amândoi știau că nu va fi pentru mult timp.
- Știi, nu ar trebui să existe loc pentru regrete în lumea asta. Ori le iei cu tine în mormânt ori... nu știu. Le ai pe patul de spital sau la terapeut sau la popă. Nu știu, dar nu le poți arunca așa oricui.
- Hmm, pare că amândoi regretați lucruri care au fost în afara controlului vostru. Cum crezi că ar fi dacă i-ai împărtăși și tu o parte din regretele tale?
- Nu știu! Vocea îi era calmă, iar respirația abia îi ridica pieptul. Poate că nu putem scăpa fără regrete din viața asta, dar măcar ar trebui să îi scutim pe ceilalți de rahatul pe care îl produc. Nu îi spui unui copil că nu există Moș Crăciun, nu?
Aceeași lumină de amiază, aceeași liniște. Printre frunzelor plopilor gândurile celor doi se intersectară pe drumul către cei doi părinți, unul viu, iar celălalt proaspăt plecat.