Eşarfe colorate

Întâi a fost teama care i-a crescut în gât ca o tumoră. S-a uitat într-o dimineaţă în oglindă şi a văzut-o prin pielea cu riduri fine, glomerul hrănit de capilare invizibile, un mâl fără contururi precise, alimentat de sângele care strângea fricile adormite prin toate cotloanele ascunse ale corpului. Insaţiabila poftă de alcool a tatălui, teama paralizantă de orbire a mamei sau schizofrenia fratelui. Ştia că erau acolo şi aşteptau momentul să se trezească, un declic într-o zi nefericită sau un vis de câteva secunde într-o noapte insomniacă, le simţise, dar nu se gândise că se vor aglomera palpabil în locul delicat unde linia gâtului coboară spre clavicule, în văzul tuturor. Credea că mai are de aşteptat câţiva ani până când una dintre ele va lovi.

Simţise cum frica pândea difuz, se întindea subteran ca o rădăcină păroasă, până în dimineaţa când i se oprise în gât. O putea pipăi, o strângea când respira, o simţea când înghiţea. S-a gândit că nu o putea lăsa la vedere, aşa că îşi luase obiceiul de a-şi lega la gât o eşarfă în culori vii cu care îşi acoperea frica. Întâi îşi cumpărase ea eşarfele, apoi începuse să le primească cu diferite ocazii, toţi cei din jurul ei credeau că făcuse o pasiune pentru eşarfe şi i le făceau cadou de ziua ei, de Crăciun, de 8 Martie din partea clasei, doamna profesoară, o mică atenţie, şi o fată mai îndrăzneaţă îi înmâna un buchet de flori şi o punguţă din care ieşea fin un colţ de eşarfă. Avea eşarfe pentru fiecare haină, taior, bluză, tricou, ba le purta chiar şi la pijamale, se obişnuise aşa de când trăia Mihai, nu vrusese ca el să-i ghicească gâlma. Mihai nici nu avusese timp s-o descopere, se stinsese ca un pui de găină, după un cancer galopant descoperit târziu, când îi invadase deja tot corpul. Era şi un noroc în toată nefericirea ei de văduvă, se întâmplase pe la început de februarie, înainte de pandemie. Avusese timp să-l înmormânteze cum se cade şi toţi colegii lor de la liceu să-şi ia adio. Şi băiatul a putut să vină, o lună mai târziu graniţele erau închise, cum ar fi venit el tocmai din America pe vremurile astea, când nu mai ai nevoie doar de bilet de avion, ci şi de test Covid sau de carantină la intrarea în ţară, probabil şi în ţara de escală.

Andrei plecase repede înapoi, nu putea să rămână prea mult lângă ea, trebuia să se întoarcă la muncă. O rugase să se gândească la pensionare anticipată şi la mutare dincolo de ocean, dar cum să plece? Încă avea destule aici, liceul unde preda de atâţia ani, aproape de când terminase facultatea, oraşul acesta mic şi plictisit, drumurile de trei ori pe săptămână la fratele bolnav, cu cutii de mâncare şi borcane de ciorbă, pe care i le lăsa în frigider şi se întorcea acasă cu altele goale, mânjite de sosuri scârboase.

Ce te ţine aici? o întrebase Andrei, iar ea dăduse din umeri fără să-i răspundă, este încă prea tânăr, ce ar putea să înţeleagă din viaţă? O făcuse să-i promită că va veni în vacanţa de vară să stea la ei, măcar să vadă dacă îi place Florida şi să îşi cunoască viitoarea noră.

Dintr-o dată plecaseră toţi şi s-a trezit singură în apartamentul prea mare. I-a fost bine, atât cât putea să-i fie. S-a ocupat cu tot ce era nevoie pentru pomenire, a făcut în fiecare vineri colivă şi s-a dus sâmbăta la biserică, a intrat conştiincioasă la ore. Elanul cu care-şi predase materia se stinsese. Tot dezinteresul de pe chipurile copiilor, plictiseala lor când îi scotea la tablă şi se încurcau mereu în valenţele unei simple catene de carbon, detaşarea fetelor cu obrajii prea fardaţi pe care se plecau genele false, grele de rimel. Le vedea cum plesneau de vitalitate şi ajunsese să o enerveze inconştienţa cu care îşi risipeau timpul. Fusese la fel ca ele, dar nu-şi mai amintea, nu putea rechema cu simţurile tocite bucuria cu care se aruncase în viaţă. Totul trebuie să fi fost atunci mai ascuţit. Aerul mai proaspăt, muşcătura de măr mai aromată, culorile mai tari şi sunetele mai melodioase.

În seara în care s-a decretat starea de necesitate şi-a adus aminte de Tizio. A stat zile întregi în casă, cu ochii pe pereţi, cu televizorul urlându-şi pe fundal ştirile apocaliptice şi a rememorat fiecare zi de când îl întâlnise. Foşnetul indigoului la orele de curs, sunetul paşilor pe treptele vechi ale facultăţii, mirosul de reactivi din laboratoare, vocea lui luptându-se cu cuvintele româneşti pe care nu le putea pronunţa bine şi zâmbetul stânjenit care îi rotunjea buza de sus. Între ei nu se întâmplase mare lucru, nu ştia dacă fusese vina lui, a ei sau doar circumstanţele nu-i ajutaseră, ştia doar că atunci nu percepea scurgerea timpului şi nu îşi imaginase că studenţia se va termina brusc, ea se va trezi aruncată într-un colţ de provincie, iar el se va întoarce în ţara lui exotică.

Şi-a amintit că şi-au scris de câteva ori după repartiţie. S-a dus în casa părintească şi a cotrobăit o zi întreagă prin pod, sigură că scrisorile vechi erau pe undeva, maică-sa nu arunca nimic, păstra fiecare colţ de hârtie. Le-a găsit într-o cutie, zeci de plicuri rupte cu nerăbdare la un capăt, cu hârtia pătată. Petele de timp sunt brune a constatat, timpul lasă pete nedefinite pe hârtie, asemănătoare celor de pe mâinile bătrânilor. Fleurs de cimetière le zic francezii, poetic şi morbid, cutia era un cimitir de hârtie în care a cumpănit îndelung dacă era bine să intre. În plicuri, scrisori de la colegi, scrise elegant sau neglijent, scrisori îngrijite pe foi cândva albe, altele pe foi rupte din caiete de matematică, câteva bătute la maşină, vederi şi mărţişoare de tablă pictată. Una singură de la el, de la Tizio.

"Servus, Adriana!

Ce mai faci? Cum mai e cu şcoala? Ce mai fac ai tăi? Am primit scrisoarea ta acum cîteva zile, dar am avut o răceală tîmpită, care nu m-a lăsat. Poate că ţi-aş fi scris mai repede, am aşteptat însă să mă stabilesc undeva şi să-ţi trimit, eventual, şi o adresă. Între timp, de cînd ai plecat, am aflat ceva despre tine de la Jeni şi Victor, cărora, după cîte am înţeles, le-ai trimis cîteva rînduri. Să nu fii tristă pentru că nu eşti singură, sunt unii care se gîndesc la tine şi vor fi bucuroşi să-ţi scrie şi să primească scrisori de la tine. Eu cred că ai să te obişnuieşti cu tot şi cu toate şi mai tîrziu o să-ţi vină mult mai uşor, chiar dacă lîngă tine nu mai e nimeni din vechea companie. Apoi, după un an, poţi să încerci o detaşare, cred că e calea cea mai uşoară.

Pînă acum nu ţi-am scris pentru că încă nu aveam o adresă fixă, dar de acum o pot face. De cum a mers viaţa mea după plecarea din România, vreau să te spun că nu am de ce să fiu dezamăgit.

Am început să muncesc, mă duc dimineaţa la şcoală, mă apuc de învăţat. La prînz, merg la masă, mă întorc, iar mă apuc de învăţat, iar seara vin acasă unde mai învăţ ceva. Deocamdată aceasta este munca mea, în curînd o să trebuiască să-mi pregătesc cursul ca să încep să-l ţin.

S-ar părea că în acest ritm ar fi trebuit să învăţ pînă acum o groază de chestii, dar nu e chiar aşa fiindcă a trebuit să fac o mulţime de alte lucruri care mi-au ocupat o mare parte din timp, iar pe de altă parte, de multe ori nu am avut randamentul dorit. Oricum, cît de cît am progresat, sper să învăţ mai cu spor de acum înainte.

Am mai primit scrisori de la Feri şi Anca, şi mai sper să mai primesc şi de la alţii. Să mai aflu şi de la ei ce mai fac, dar mai întîi mă interesează de tine.

În sfîrşit, mi-au sosit aproape toate cărţile, a trebuit să merg în Mexico să le iau de la vamă. Le-am pus la mine în birou pe un raft şi am constatat că nu sînt atît de multe cum credeam eu, o fi că raftul cu pricina este foarte mare, dar arată chiar puţine.

Sunt pe aici tot felul de mişcări politice în actualitate. A fost acum cinci zile o grevă de o zi la mine în facultate, ca să-ţi dai seama cum se poartă pe aici lucrurile, s-au adunat cîţiva profesori, cam jumătate, şi au hotărît că nu le place cum se poartă directorul şi că ar vrea să-l dea afară şi atunci au lipit în şcoală nişte hîrtii unde au scris că dacă nu primesc răspuns la tot felul de chestii anormale care se întîmplă, vor face grevă pe data de 25 martie. Dacă nici atunci nu se rezolvă nimic o să fie grevă pe data de nu ştiu cînd (încă nu e stabilită), şi dacă tot nu se rezolvă nimic o să facă grevă pînă cînd s-o rezolva. Pe mine aceste treburi nu mă afectează fiindcă eu sînt în departamentul de chimie şi ei sunt în cel de fizică, ceea ce este cu totul altceva, dar îţi spun să-ţi dai seama de "liniştea" şi "ordinea" care domnesc pe aici.

"Copiii" - sînt şi unii mai mari decît mine - mai chiulesc şi ei şi se completează cadrul.

Acum se bîrfeşte că o să fie dat afară rectorul universităţii fiindcă nu e pe placul celor de sus şi că vor fi tot felul de schimbări majore în universitate, ceea ce înseamnă că o să fie mare agitaţie. Nu se ştie sigur dacă aşa are să fie şi cînd, dar aici orice este posibil.

(6.04.86)

A trebuit să plec prin Mexico şi n-am mai trimis scrisoarea. În sfîrşit, am primit aprobarea scrisă pentru serviciu şi mi s-a şi spus că voi primi leafa în prima săptămînă din mai. O să primesc atunci leafa pe patru luni, închipuie-ţi că o să fiu tare bănos. Din păcate, nu o să-i pot cheltui pe plac fiindcă trebuie să economisesc cit mai mult pentru anul viitor.

Azi a început vacanţa de primăvară, nu mai e nimeni pe aici, toţi au plecat acasă, eu mai rămîn săptămîna aceasta să mai învăţ şi săptămîna viitoare o să merg la fermă, să stau cîteva zile acolo. Vacanţa se termină pe douăzeci şi vreau pînă atunci să fiu gata cu o mulţime de lucruri. Trebuie să pregătesc un curs de chimie tehnologică, pe care îl încep imediat după vacanţă.

Trebuie să plec pe la poştă peste cîteva minute, aşa că poate o să-ţi trimit această scrisoare, altfel doar Dumnezeu ştie cînd o mai trimit şi cînd sau dacă mai ajunge la tine."

Adriana a dus scrisoarea acasă şi a recitit-o până a învăţat-o pe de rost. Cu scrisoarea în gând ca un poem, s-a aşezat la computer şi l-a căutat pe Tizio, i-a găsit uşor adresa de mail pe site-ul unei universităţi. El i-a răspuns repede, într-o română încă bună şi, în timp ce citea mailul, degetele Adrianei au desfăcut calme nodul eşarfei. Voalul subţire, în culori pale de frunză veştedă, s-a aşezat moale pe parchet.